# Cine a tras după 22 decembrie

- URL: https://www.muzeulrevolutiei.ro/pagina/cine-a-tras-dupa-22-decembrie

La 22 decembrie 1989, ora 12.06, elicopterul a ridicat de pe clădirea Comitetului Central perechea Ceaușescu. Până în acea clipă, focul avea un nume de autoritate: ordinul de reprimare dat de la vârf, executat de Armată, Miliție și Securitate la Timișoara, Cluj, București și în alte orașe. După amiază, puterea a rămas fără cap. Seara a început să se tragă din nou. De atunci încolo, cel care trăgea a fost numit, la televizor și în ordinele militare, „terorist”.

Cifrele anchetei, în variantele cele mai citate ale rechizitoriului, despărțesc cele două războaie. Până la fuga cuplului: în jur de 150–160 de morți. După 22 decembrie, până spre 27–30: în jur de 850–860 de morți și peste două mii de răniți. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și alte evidențe urcă totalul Revoluției peste 1.100 de morți și câteva mii de răniți. Zilele cele mai grele după amiază au fost 23 și 24 decembrie. În acele zile s-a murit la București, la Sibiu, la Otopeni, în cazărmi, în piețe, în fața Televiziunii și a Ministerului Apărării, în orașe care nu mai aveau dictator, dar aveau încă gloante.

Între 22 și 30 decembrie, Armata a raportat un consum de circa 12,6 milioane de cartușe, plus obuze și grenade. Un asemenea stoc nu se cheltuie împotriva unei mâini de lunetiști. Se cheltuie când unități întregi cred că sunt atacate.

## Cum s-a născut dușmanul

În după-amiaza de 22, Piața Palatului era plină, televiziunea era ocupată, generalul Stănculescu trecuse Armata de partea mulțimii. Spre seară au pornit focuri în zonă. Biblioteca Centrală Universitară și Palatul au ars. De la microfoane s-a spus că Securitatea nu se predă, că există unități fidele lui Ceaușescu, că se trage din poduri și de pe acoperișuri.

Cuvântul „terorist” a umplut emisia. S-a spus că sunt în civil, că arată ca oricine, că trag din orice poziție, că au arme cu lunetă, că vin din afara țării, că sunt arabi, că sunt din USLA, că sunt din trupele de Securitate. Ion Iliescu și ceilalți din grupul care s-a așezat la Consiliul Frontului Salvării Naționale au vorbit, în zilele următoare, despre acest inamic. Comunicatele s-au ținut lanț. Ordinele militare au schimbat semnale de recunoaștere, parole, cocarde. Pe 23 decembrie, un ordin privind însemnele elicopterelor de la Boteni a fost urmat de foc între ai noștri.

În aceeași logică a fost grăbit procesul de la Târgoviște. Cuplul a fost judecat și executat în 25 decembrie, pe fondul aceleiași psihoze: că numai moartea lor oprește măcelul. Măcelul n-a încetat în acea după-amiază.

## USLA și celelalte uniforme

Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă exista. Era o structură a Securității, antrenată, înarmată, cu oameni care știau să tragă. În zilele de după 22, USLA a fost chemată, trimisă, oprită, din nou chemată. La Otopeni, în noaptea de 23 spre 24, un convoi a fost întâmpinat cu foc. Au murit oameni din USLA și militari care îi așteptau. Fiecare tabără a crezut că cealaltă e „teroristă”. Același tipar s-a repetat la Ministerul Apărării, la Televiziune, în dispozitive de cartier.

Confuzia de uniforme n-a fost un detaliu. Vestele, combinezoanele, bastoanele de braț, cămășile kaki și cele albastre, civilul cu pistol la brâu — toate semănau, noaptea, cu inamicul descris la televizor. Parola se schimba din oră în oră. Cine n-o știa era suspect. Cine o știa prea bine, la fel. S-a tras în propriii soldați, în propriii milițieni, în civili înarmați de noile comandamente, în trecători. Mărturiile vorbesc de trasoare văzute pe cer și, în același timp, de oameni loviți în cap și în piept, jos, la nivelul străzii.

Rețeaua S, invocată în unele cercetări, ar fi fost dispozitivul de rezervă al Securității, activat după ce Armata a fraternizat cu piața. Alte anchete nu o țin ca armată paralelă dovedită, ci ca resturi, inițiative locale, focuri izolate. Cert este că n-a fost prezentat țării un lot de „teroriști” judecați pentru faptele din acele nopți.

## Cine a fost reținut, cine n-a fost găsit

Pe fondul psihozei au fost ridicate 1.425 de persoane, bănuite de activitate „securist-teroristă”. Cercetările parchetelor militare n-au reținut, pentru acest grup, acte de terorism. S-au dat sute de soluții de neurmărire. Au fost eliberați. Inamicul invizibil n-a căpătat dosar cu nume și sentință.

Asta nu înseamnă că nu s-a tras cu intenție. Înseamnă că justiția n-a arătat, până azi, o rețea închegată de lunetiști ai vechiului regim care să explice singură cele 850 de morți de după amiază. Explicația care stă în rechizitoriul Dosarului Revoluției este alta: diversiunea. Procurorii militari au scris că, începând cu seara de 22, un grup de decizie politico-militară — numele repetate sunt Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan — a acceptat și a alimentat o inducere în eroare. Psihoza ar fi slujit la două lucruri: să lege noua putere de un război de apărare a revoluției și să acopere pe cei care, înainte de ora 12.06, dăduseră sau executaseră ordine de reprimare.

Dosarul a fost trimis în instanță, restituit, reluat. Ion Iliescu a fost acuzat de infracțiuni contra umanității. Dezbaterea juridică n-a livrat o condamnare definitivă care să închidă întrebarea. Istoricii rămân despărțiți. Unii țin teza diversiunii ca fapt. Alții țin că au existat focuri reale din partea unor structuri fidele lui Ceaușescu, chiar dacă nu în numărul și în forma anunțate la televizor. Cele două explicații nu se exclud în fiecare colț de stradă. Se exclud ca poveste unică a țării.

## Ce se poate spune fără ocol

Înainte de 22 decembrie, s-a tras la ordin, împotriva mulțimii. După 22 decembrie, s-a tras masiv, în numele luptei cu un inamic care, ca armată, n-a fost arătat niciodată. O parte din gloanțe au venit din armele statului — Armata, foste structuri de Interne, oameni puși în dispozitiv de noile comandamente. O parte au venit din confuzie: aceeași uniformă, altă parolă, un acoperiș, o Dacie fără faruri. O parte rămân, pentru familii, fără autor.

Sibiu, Otopeni, Piața Palatului, Televiziunea, cazărmile, Timișoara după ce se crezuse liberă — fiecare loc are morții lui de după amiază. La Timișoara, după 22, au mai căzut douăzeci de oameni. În București, nopțile de 22 spre 24 au umplut spitalele.

Întrebarea „cine a tras în noi după 22” nu e o formulă de comemorare. E constatarea că cea mai mare parte a victimelor Revoluției au murit când dictatorul nu mai era în Capitală. Până când instanța sau arhiva nu leagă fiecare dispozitiv de un ordin și de o țeavă, răspunsul rămâne acesta, sobru și insuficient: s-a tras din mai multe locuri, sub o singură poveste, și povestea a ucis mai sigur decât orice lunetist dovedit.