# Cultul personalității - URL: https://www.muzeulrevolutiei.ro/pagina/cultul-personalitatii După 1965, când a luat secretariatul general, Nicolae Ceaușescu a părut un conducător de colegiu. După Tezele din iulie 1971, aduse din China și din Coreea de Nord, chipul lui a umplut peretele. În 1974 s-a făcut președinte al republicii și a primit un sceptru. De atunci, în instituție, în școală, în uzină și pe stadion, nu se mai intra fără el. Alături, tot mai des, stătea Elena — „savant de renume mondial”, academician, doctor în chimie fără laborator care să-i poarte cu adevărat numele. Cultul n-a fost un adaos de propagandă. A fost regula de protocol a unui stat care își silea cetățenii să-l iubească în cor. ## Portretul În fiecare cancelarie, în fiecare clasă, deasupra catedrei sau lângă stema republicii, atârna fotografia. La un moment dat circula un semi-profil cu o singură ureche. A mers vorba că e „portretul într-o ureche”. S-a schimbat clişeul: trebuiau văzute amândouă. Televiziunea avea instrucțiuni: statura scundă să nu se vadă, clipitul și bâlbâiala să iasă la montaj, Elena să nu apară din profil. Un regizor care n-a tăiat destul a luat trei luni de interdicție. Fotografiile oficiale îi țineau pe amândoi în jurul vârstei de 45–50 de ani, ani de-a rândul. Scînteia deschidea pagina cu vizita de lucru. Titlurile spuneau „geniul Carpaților”, „cel mai iubit fiu al poporului”, „erou între eroi”, „ctitor”, „stea”, „titan”. Dan Ionescu, de la Europa Liberă, a strâns epitetele din versurile publicate acasă: demiurg, sfânt, Făt-Frumos, soare. Copiii le învățau pe de rost, odată cu „Partidul, Ceaușescu, România”. ## Cântarea României Festivalul național „Cântarea României” a fost lansat în 1976, dintr-o plenară a Comitetului Central. Trebuia să scoată „creație nouă” din uzină, din sat, din școală. În fapt, a fost o piramidă de spectacole care urca de la brigada artistică de întreprindere până la stadionul 23 August. La festivitatea finală, tribuna purta portretul, drapele roșii și tricolor. Făclia și chipul păzeau scena. Corurile cântau partidul, conducătorul și națiunea. Anii ’80 au umplut festivalul până la epuizare: aceleași lozinci, aceleași costume, același omagiu, în timp ce magazinele se goleau. Nu era doar cântec. Era prezența obligatorie. Absența de la Cântare se nota. Premiul se dădea celor care știuseră să pună strofa unde trebuie. ## Insigna, medalia, cravata Cultul avea metal. Insigna de pionier, de utecist, de activist. Insigna de congres, de vizită, de „an al partidului”. Ordinul Muncii, Steaua României socialiste, titlul de Erou al Muncii Socialiste — piesele se agățau pe piept la 1 Mai și la 23 August, sub portretul din lojă. Copiii primeau insignă și cravată roșie și recitau. Adultul care intra în aparat primea carnetul și, cu timpul, o decorație care spunea că slujise linia. La aniversări se băteau medalii comemorative cu profilul. Tablourile în ulei, covoarele cu cuplul, farfuriile de protocol, insignele de delegație — obiectele țineau loc de prezență când omul nu era în sală. Pentru un site de faleristică, acestea sunt piesele de cult: nu merite de război, ci semne că purtătorul stătea sub același chip. ## Protocolul Vizita de lucru avea ritual. Copiii cu buchete. Pâinea și sarea. Brigada în costum popular. Microfonul prea jos, apoi prea sus, ca statura să nu se vadă. Mulțimea adusă din întreprinderi, cu steaguri date de la sindicat. Scandarea „Ceaușescu și poporul”. Cine nu scanda destul intra în nota activistului. La congrese, aplauzele se măsurau. La tribuna Marii Adunări, sceptrul. În delegațiile externe, cadourile, titlurile, doctoratele Elenei aranjate prin ambasade. Acasă, gospodăria de partid livra hrana controlată; frica de otravă ținea și ea de protocol. Aniversarea din ianuarie umplea televiziunea zile în șir. Volumul de omagii, tipărit pe hârtie bună într-o țară fără hârtie igienică, stătea în vitrinele librăriilor. Școala începea adesea cu poezia despre conducător. Armata depunea jurământul sub același portret. ## Elena Cultul a fost de cuplu. Ea a primit academie, institute, ordine. Presa o numea mamă a națiunii și lumină a științei. Comisia de cadre știa că lucrările îi erau scrise de alții. Publicul de la uzină o vedea totuși pe scenă, lângă el, în haine de protocol, primind flori de la aceleași fetițe. După 1980, cele două chipuri au devenit inseparabile în fotografie. Cine lua un portret de pe perete lua, implicit, și-l pe al ei. ## Ce slujea Să nu rămână loc gol pe perete pentru alt nume. Să facă opoziția de neconceput: nu critici o linie, critici soarele din strofă. Să țină activistul ocupat cu organizarea corului, nu cu raftul gol. Cântarea României, insigna și portretul „cu două urechi” au fost aceeași instituție. Când, în 21 decembrie 1989, piața a fluierat, fluierătura a lovit întâi acest protocol: chipul care atârnase peste tot și care, deodată, n-a mai putut umple tăcerea.