# Domiciliul obligatoriu. Bărăganul

- URL: https://www.muzeulrevolutiei.ro/pagina/domiciliul-obligatoriu-baraganul

În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, a doua zi de Rusalii, vreo 20.000 de oameni ai Ministerului de Interne — Securitate, grăniceri, miliție, pompieri — au bătut la porțile din fâșia de 25 de kilometri de-a lungul graniței cu Iugoslavia. Județele de azi Timiș, Caraș-Severin, Mehedinți. Li s-a dat două-trei ore să-și strângă ce încăpea în căruță. Copii, gravide, bolnavi, oameni întorși de curând din Donbas au urcat în vagoane de vite. Călătoria a ținut până la două săptămâni. La capăt nu era o comună, ci câmpul: țăruși, iarbă, soare. Acolo urmau să-și facă satul.

Actele Ministerului vorbesc de 12.791 de familii, 40.320 de persoane, din 258 de localități. Alte numărători urcă spre 44.000, dintre care vreo 10.000 de copii sub 14 ani. Nimeni nu primise sentință de judecată. Măsura se chema dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu.

## Legea fără proces

Temeiul stătea într-o hotărâre de Consiliu de Miniștri din octombrie 1950, îndreptată în martie 1951, la propunerea lui Teohari Georgescu: Internele puteau scoate din orice localitate pe cine, „prin conduita față de oamenii muncii”, vătăma construirea socialismului, și îi puteau fixa domiciliul oriunde. Decizia secretă M.A.I. nr. 200/1951 a umplut categoriile. Operațiunea a condus-o o comisie prezidată de Gheorghe Pintilie.

Listele de la fața locului amestecau tot ce regimul socotea nesigur lângă o graniță devenită dușmană după ruptura Stalin–Tito: 19.034 de chiaburi și cârciumari; 8.447 de basarabeni; 3.557 de macedoneni (aromâni); 2.344 de oameni trecuți prin unități germane; străini; rude ale celor fugiți; „titoiști”; „dușmani ai regimului”; oameni care ajutaseră rezistența din munți. Statisticile pe capi de familie din cele 18 așezări noi arată și 2.405 germani, 775 de iugoslavi (sârbi), români bănățeni, bucovineni. Nu era o deportare pe etnie singură. Era o curățare de fâșie, pe dosar.

Colectivizarea lua ogorul și îl trecea în CAP. Bărăganul lua omul și îl punea pe un ogor gol, sub pază, fără să-l fi judecat. Se puteau suprapune pe aceeași familie. Nu erau aceeași instituție.

## Câmpul

În Ialomița și Galați au apărut optsprezece localități cu nume de pasăre și de plantă: Dropia, Ezerul, Pelican, Salcâmi, Răchitoasa, Lătești, Rubla, Fundata, Dâlga, Olaru, Viișoara, Valea Viilor, Movila Gâldăului, Brateș, Zagna, Măzăreni, Bumbăcari, Schei — plus Frumușița și altele ținute pe liste paralele. Deportații au săpat bordeie, apoi case de chirpici. Au ridicat, sub ochiul miliției, și școala, dispensarul, magazinul, postul. Ieșirea din perimetru se plătea cu pușcăria. Din 1952, aptul de muncă — inclusiv copilul mai mare — a fost trimis la CAP-ul și IAS-ul din stepă.

Apa era o groapă. Vara ardea. Iarna bătea crivățul. Oamenii veniți din Banatul cu livadă au învățat să bea apă cu oțet ca să treacă. Cine murise în primul an a fost îngropat lângă satul care încă nu avea biserică.

## Domiciliul ca pedeapsă de rutină

Bărăganul din 1951 a fost vârful. Domiciliul obligatoriu a fost unealta. După grațierile din 1954–1955 și după decretul din 1964, deținutul politic scos din celulă nu intra în București și adesea nu intra acasă. Primea un punct pe hartă: un sat din Bărăganul deja clădit de cei din ’51, o comună din Dobrogea, o adresă de la care nu avea voie să lipsească. Miliția viza biletul. Absența era evadare.

Măsura a ținut, în forme mai rare, și după ce satele de dislocați s-au golit. În 1967, același stat care o aplicase a declarat-o ilegală — recunoaștere târzie, fără să șteargă anii. O parte din așezări au fost șterse de pe hartă. Au rămas Fundata, lângă Perieți, și Dâlga, lipită de un cătun vechi. Restul e câmp din nou, cu cruci și cu amintirea numelui.

## Întoarcerea

Din 1955–1956 li s-a îngăduit, treptat, să plece. Casa din Banat era ocupată sau ruinată. Unii s-au întors. Unii au rămas unde îi pusese trenul. Germanii din lot au intrat, mai târziu, în socoteala emigrării plătite spre RFG. Basarabeanul n-avea încotro înapoi. Aromânul și-a luat iar drumul.

Deportarea din iunie n-a fost o greșeală de aplicație a colectivizării. A fost o pedeapsă administrativă de masă, făcută într-o noapte de sărbătoare, pe o hotărâre secretă, fără instanță. Granița cu Tito a dat pretextul. Dosarul de chiabur, de refugiat, de neam „nesigur” a dat lista. Bărăganul a dat terenul. Domiciliul obligatoriu a rămas, după ce satele s-au risipit, formula prin care statul putea ține un om departe de orașul lui fără să-i mai deschidă un proces.