# Minoritățile

- URL: https://www.muzeulrevolutiei.ro/pagina/minoritatile

Regimul a vorbit despre națiuni conlocuitoare și despre internaționalism. În fapt, a tratat minoritățile ca problemă de graniță, de valută și de omogenitate. Germanul a fost urcat în 1945 în vagonul de marfă, apoi vândut Bonnului cu marca. Evreul a plecat spre Israel pe un canal negociat în dolari și în utilaje. Maghiarul a rămas, mai numeros, și a fost ținut cu regiune autonomă, apoi fără ea, cu școală tăiată și cu frica sistematizării. Nici una dintre aceste istorii nu e doar „emigrare”. Toate au un preț plătit de alt stat sau un an de lagăr plătit cu anii de viață.

## Germanii. Ianuarie 1945

La capătul războiului, în România trăiau în jur de 420.000 de etnici germani: sași în Ardeal, șvabi în Banat și în Sătmar, alții risipiți în Vechiul Regat. Convenția de armistițiu din septembrie 1944 obliga Bucureștiul față de Comisia Aliată de Control. În ianuarie 1945, ordinul sovietic a cerut „mobilizarea pentru muncă” a bărbaților germani între 17 și 45 de ani și a femeilor între 18 și 30, indiferent de cetățenie. Gravidele, mamele cu prunci sub un an și inapții erau, pe hârtie, exceptați. Pe teren, limitele de vârstă s-au încălcat.

Ridicările au început la Satu Mare, încă de la 2–3 ianuarie, apoi s-au întins în Banat, în Țara Bârsei, la Brașov, în București — 8.500 de oameni într-o noapte, urcați în 64 de vagoane la Băneasa. Raportul primăriei din 1947 a înscris 70.148 de cetățeni români trimiși la muncă în URSS. Alte acte de jandarmerie vorbesc de 64.000 puși pe listă. Sașii luați au fost peste 30.000; șvabii bănățeni, în jur de 33.000. Destinația: Donbas, minele și uzinele din Ucraina, o parte Uralii. „Reconstrucția” a durat ani.

Morții din lagăr, din boală, din foame și din accident sunt numărați diferit: între 3.000, în estimări joase, și 11.000, în cele care vorbesc de 15–20 la sută. În sate din Sătmar, listele de morți umplu pagini. Primii inapți s-au întors la capătul lui 1945. Până în 1948 au venit mai ales bolnavii. În jur de 40.000 au revenit în România. O parte au fost descărcați în Germania de Est. O parte n-au mai ajuns nicăieri pe listă de familie.

În 1951, din fâșia de graniță a Banatului, mii de șvabi au luat și drumul Bărăganului, împreună cu sârbii și cu „chiaburii”. Casa din sat rămăsese, adesea, fără stăpân de două ori.

## Sașii și șvabii „cumpărați”

Cine a scăpat lagărului și Bărăganului a trăit, după 1948, ca cetățean de mâna a doua: avere luată, școală germană ciuntită, dosar. Din 1962, Securitatea a ținut canalul cu RFG. Acordul n-a fost public. Bonnul plătea pe cap. La început, 5.000–6.000 de mărci de persoană. După 1970, grila s-a ridicat: 11.000 de mărci pentru un absolvent de facultate, 5.500 pentru student. Banii intrau în conturile statului, la datoria externă. Între 1962 și 1989 au plecat, pe această filieră, în jur de 230.000 de sași și șvabi. Familiile au depus cereri ani de-a rândul. Unele au fost ținute ca ostatici — un fiu plecat, părinții acasă, până se mai plătea un rând.

Ceaușescu a vorbit, în cerc restrâns, despre petrol, germani și evrei ca mărfuri de export. Transilvania s-a golit de sate săsești. Casele au rămas, o vreme, cu ferestrele oarbe. Cimitirul a rămas cu nume nemțești.

## Evreii

Recensământul din 1930 însemnase aproape 757.000 de evrei. Războiul, Transnistria, Nordul Transilvaniei și granițele mutate au lăsat, în 1956, 146.000. Emigrarea spre Palestina, apoi spre Israel, a început imediat după război, prin porturi și prin înțelegeri cu organizațiile sioniste: valută, instalații de foraj, utilaje, „cotețe de găini”, cum s-a spus pe culoare. Sub Dej au plecat peste 220.000. Anii de vârf au fost 1948–1951, apoi 1961–1964.

Sub Ceaușescu canalul s-a făcut tarif. Radu Ioanid a numărat, pe o perioadă, 40.577 de evrei vânduți Israelului pentru 112 milioane de dolari — 2.500, apoi 3.300 de dolari pe cap. Alte estimări vorbesc de 4.000–6.000 de dolari pentru medici și ingineri. Rabinul Moses Rosen a ținut, din interior, un echilibru greu: comunitatea slăbea numeric, sinagoga rămânea deschisă, dosarul de „naționalism burghez” și de „cosmopolitism” stătea pe masă. La recensământul de după 1989 au mai rămas câteva mii.

N-a existat o lege de alungare. A existat un preț și o viză ținută până se plătea.

## Maghiarii

Maghiarii n-au fost vânduți în masă. Au rămas cea mai mare minoritate, concentrată în Transilvania. În 1952 li s-a dat o Regiune Autonomă Maghiară, cu centrul la Târgu Mureș — autonomie pe hârtie, sub partid. După 1956, anii Budapestei, au venit arestări, epurări în învățământ, frica de „naționalism”. În 1968 regiunea a dispărut în noua împărțire județeană.

Anii ’80 au strâns șurubul altfel: orele de maghiară tăiate, afișul bilingv socotit abatere, sistematizarea satelor citită la Cluj și la Odorhei ca amenințare de asimilare. Pastorul Tőkés, la Timișoara, a fost un caz reformat maghiar înainte de a fi scânteia din decembrie. Emigrarea spre Ungaria a existat, mai ales pe filiera „reîntregirii”, dar n-a atins cifra sașilor. Comunitatea a rămas, a pierdut oameni, n-a fost lichidată ca prezență pe hartă.

După 1989, o parte din cei plecați în anii grei au fost chemați înapoi. Satul mixat își numără și astăzi casele după limba din curte.

## Ce au avut în comun

Statul a tratat etnia ca resursă sau ca risc. Germanul apt a fost mână de lucru pentru Donbas, apoi valută pentru Bonn. Evreul a fost valută pentru Ierusalim și pentru datoria externă. Maghiarul a fost problemă de control asupra Transilvaniei. Deportarea din 1945 n-a cerut consimțământ. Emigrarea de după 1960 a cerut bani de la alt guvern. În ambele cazuri, familia de acasă a rămas gaj.

Cimitirele săsești, sinagogile goale și școlile maghiare ținute cu dinții sunt restul acestei politici: nu un capitol de „drepturi ale naționalităților” din Constituție, ci socoteala unui regim care a știut să încaseze pe cap de om și să tacă despre vagonul din ianuarie.