Biserica sub regim

Regimul n-a lucrat doar cu celula de la Sighet. A lucrat cu decretul de cult, cu preotul turnător, cu buldozerul în pridvor și cu o „unire” ținută la Cluj fără episcopi. Credința a rămas legală dacă slujea linia. A devenit infracțiune când ținea de Roma, de o adunare în casă sau de un zid care stătea în calea bulevardului.

Greco-catolicii. 1 decembrie 1948

Biserica Română Unită cu Roma număra, la capătul anilor ’40, în jur de 1,5–1,8 milioane de credincioși, mai ales în Transilvania, și aproape 1.700 de preoți. Avea mitropolie la Blaj și episcopii la Cluj, Oradea, Maramureș, Lugoj. Concordatul cu Vaticanul a fost rupt în 1948. Legea cultelor a tăiat eparhiile. În august, Comitetul Central a hotărât suprimarea. Modelul era cel sovietic, aplicat deja greco-catolicilor din Ucraina: o biserică cu capul la Roma nu putea rămâne.

La 1 octombrie, un sinod de preoți convocat la Cluj a votat trecerea la Biserica Ortodoxă. Niciun episcop n-a fost acolo. Ioan Suciu i-a afurisit pe cei care iscăliseră. În parohii se strângeau semnături sub presiune. Pe 27 octombrie, Teohari Georgescu a cerut ridicarea ierarhilor. În noaptea de 28 spre 29 au fost luați Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan. I-au dus la Interne, apoi la vila patriarhală de la Dragoslavele. Iustinian Marina i-a vizitat și le-a oferit scaune în ierarhia ortodoxă. Au refuzat. Au urmat Căldărușani, Văcărești, Sighet.

Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 — ziua Unirii — a scos cultul în afara legii. Mitropolia, episcopiile, fundațiile, școlile, catedralele au încetat să existe ca instituție. Averea a trecut la stat și, în bună parte, la Biserica Ortodoxă. Aftenie a murit în 1950, după bătăi, la spitalul închisorii Văcărești. Frențiu, Suciu, alții s-au stins la Sighet sau în domiciliu. Hossu și Bălan au ieșit vii și au murit tot sub pază. Slujba a continuat în case, în pădure, cu preoți hirotoniți în taină. Patruzeci de ani biserica a trăit fără firmă.

La 31 decembrie 1989 decretul a fost abrogat. Catedralele de la Blaj, Cluj, Lugoj, Oradea s-au întors greu. Mult din avut a rămas unde îl pusese 1948.

Ortodocșii. Între altar și Departamentul Cultelor

Biserica Ortodoxă n-a fost scoasă în afara legii. A fost ținută aproape. Patriarhul Iustinian Marina a acceptat un rol pe care arhivele îl arată dublu: a scos unii preoți din pușcărie și a slujit, totodată, scenariul unirii de la 1948. Departamentul Cultelor aproba hirotonirea, mutarea, pașaportul. Securitatea deschidea dosar pe predică, pe pelerinaj, pe vorba de la ușa altarului.

O parte din cler a tăcut ca să țină biserica deschisă. O parte a rezistat și a luat ani. O parte a semnat angajament. CNSAS, pe recrutările din anii ’80, numără în jur de 4.200 de oameni de cult — din toate bisericile recunoscute — intrați în rețea. În ierarhia surselor, preoții stăteau imediat după dascăli. Oficiul de cadre al eparhiei și ofițerul de la județ lucrau adesea pe aceeași listă.

Nu toți „preoții de Securitate” au turnat enoriași la predică. Unii au dat note despre colegi, despre vizite străine, despre cine vorbea de Europa Liberă după slujbă. Alții au refuzat și au plătit cu parohia de la țară sau cu interdicția de a sluji. Biserica a rămas plină duminica. Microfonul din strană n-a fost doar pentru ectenie.

Celelalte culte

Romano-catolicii, cu episcopi și ei ridicați în anii ’50, au ținut o ierarhie ciuntită. Reformații, baptiștii, penticostalii, adventiștii au trăit sub aprobare de adunare și sub ochi în sală. László Tőkés a scos, după 1989, liste de preoți reformați confirmați de CNSAS ca informatori — zeci de nume, cu conspirativ. La penticostali, dosarele arată pastori care dădeau notă săptămânal, plătiți sau doar ținuți în funcție. Martorii lui Iehova și alte grupări neînregistrate au luat pușcăria ca „uneltire”.

Religia era permisă ca ritual. Nu era permisă ca societate autonomă.

Demolarea lăcașului

După 1977, sistematizarea a intrat și în naos. Între cutremur și 1989, în București au fost dărâmate 22 de biserici și mutate opt, împinse pe șine în spatele blocului, ca să nu mai taie perspectiva noii axe. Prima lovită după seism a fost Enei, în 1977. În iunie 1987 a căzut Sfânta Vineri-Herasca, ctitorie din vremea lui Matei Basarab. Parohul a slujit ultima vecernie pe 15; un om al ordinii i-a cerut să iasă că începe lucrarea. În 19, zidul nu mai era. Credincioșii au așternut mii de lumânări pe locul gol. Miliția n-a stins tot.

Văcăreștii, cel mai mare ansamblu mănăstiresc al veacului al XVIII-lea, au fost rași în aceiași ani. Alte biserici au fost „fercate” între beton: se vedeau dacă știai să cauți curtea din spate. Patriarhia a protestat rar, în scrisori care nu au oprit utilajul. Arhiepiscopia a semnat, în unele cazuri, acordul de demolare.

Lăcașul a murit de două ori: o dată ca instituție interzisă, la greco-catolici; o dată ca zid, la ortodocși, când planul urban avea nevoie de teren.

Ce a rămas din înțelegere

Statul ateu n-a golit bisericile. Le-a făcut slujbașe. A arestat ierarhul care ținea de un papă, a cumpărat sau a speriat preotul de parohie, a dărâmat turla care stătea pe traseul Casei Republicii. Enoriașul a continuat să aprindă lumânarea. Dosarul de pe predică și molozul de pe pronaos sunt partea pe care lumânarea nu o acoperă.

Greco-catolicul a ieșit din ilegalitate în 1990 cu o biserică fără o parte din ziduri. Ortodoxul a ieșit cu zidurile în picioare și cu arhiva CNSAS pe umărul unor preoți. Amândouă situațiile țin de același deceniu de după 1948: religia era tolerată ca formă, nu ca putere care să stea în afara partidului.