Canalul Dunăre–Marea Neagră

Ideea unei tăieturi de la Dunăre la mare e mai veche decât partidul. Carol al II-lea a ținut-o în sertar. La 25 mai 1949, Gheorghiu-Dej a deschis șantierul. Traseul urma să scurteze drumul navelor, să ocolească gurile controlate și să irige Dobrogea. În primii patru ani, canalul a fost mai ales altceva: un lanț de colonii ale Ministerului de Interne, în care elita politică, ofițerii, preoții, țăranii care nu semnaseră colectivizarea și oamenii cu dosar au săpat cu târnăcopul.

Lucrările s-au oprit în 1953. S-au reluat în anii ’70, cu utilaj și cu muncitori plătiți. Pe 26 mai 1984, Ceaușescu a inaugurat „magistrala albastră”. Ramura nordică, Poarta Albă–Midia Năvodari, s-a deschis în 1987. Apa circulă. Sub mal, pe porțiunea unde traseul nou se suprapune peste cel vechi, rămân gropile din prima epocă.

1949–1953. Colonile

De-a lungul traseului au funcționat vreo paisprezece lagăre. Poarta Albă, Cernavodă, Columbia, Capul Midia, Tașaul — nume care, în vorbirea deținuților, țineau loc de adresă. Forța de muncă era de trei feluri: civili plătiți, militari în termen și „coloniști MAI”, adică condamnați politici și administrativi. Ponderea acestora a urcat de la o cincime în 1949 la peste 80 la sută în 1952. În 1950, coloniile țineau pe loc până la 15.000 de oameni. Estimările pentru tot intervalul oscilează între 40.000 și peste 100.000 de deținuți trecuți pe șantier. La Poarta Albă au stat, într-un moment, 12.000.

Norma era de douăsprezece ore și mai bine. Pâinea — 750 de grame, cu varză sau ceapă fiartă. Baraca neîncălzită, marșul de noapte până la taluz, bătaia pentru cubajul nerealizat. La Capul Midia mureau, în zile grele, câte șase oameni. Notele ajunse la Europa Liberă în 1951 vorbeau de 30–50 de morți pe zi în tot sistemul, de tifos, de icter, de tuberculoză, de sinucideri. Asociația Foștilor Deținuți Politici din Constanța, pe actele de deces din satele de pe traseu, a numărat 6.355 de „muncitori de la Canal” între 1949 și 1953. Alte evaluări urcă spre 10.000. Trupurile au fost îngropate lângă șanț, uneori la baza umpluturii. Florian Cormoș, comandant la Cernavodă–Columbia în iarna 1952–1953, a fost legat de moartea a cel puțin 115 deținuți; condamnat, apoi amnistiat.

Printre cei aduși: Corneliu Coposu, Ion Caraion, Barbu Brezianu, Șerban Ghica. Intelectualul, țăranul și „frontieristul” au stat în aceeași colonie. Reeducarea prin muncă a însemnat, aici, săpatul până la epuizare, nu doar predica de la Pitești.

În 1953, după moartea lui Stalin, șantierul a fost declarat neeconomic și închis. Rămăseseră vreo douăzeci de kilometri de săpătură. Din 1959, albia a slujit irigațiile de la Mircea Vodă și Carasu.

1976–1987. Magistrala

Proiectul a fost reluat după 1973, cu planurile IPTANA și ISPH. Lucrările de bază au pornit în 1976. De data aceasta au săpat utilajele și oamenii liberi — zeci de mii, în vârf aproape 35.000. S-au scos 294 de milioane de metri cubi pe firul principal și încă 87 de milioane pe ramura de nord: mai mult pământ decât la Suez, cu mult mai mult decât la Panama. S-au turnat cinci milioane de metri cubi de beton. Costul oficial a trecut de două miliarde de dolari, într-o țară care își plătea datoria externă cu rația.

Canalul principal are 64,4 kilometri, de la Cernavodă la Agigea, adâncime de șapte metri, lățime între 70 și 120. Capacitatea declarată: 80–100 de milioane de tone pe an. Ramura Poarta Albă–Midia Năvodari adaugă 27 de kilometri și 15–25 de milioane de tone. Pe vechiul traseu se suprapun doar 9,4 kilometri. Restul e altă săpătură, altă epocă, același nume.

Inaugurarea din 26 mai 1984 a fost spectacol de protocol: elevi așezați pe înălțime, planșe, cor, cuplul în lojă. Presa a scris despre ctitoria epocii. Despre coloniile din ’52 n-a scris.

La ce a slujit

În 1949, Moscova avea interes să ocolească gurile și să țină România într-un șantier de exterminare prin muncă. În anii ’80, Bucureștiul voia o cale proprie spre mare, irigații și o lucrare care să umple televiziunea. Ambele socoteli s-au întâlnit pe același șes dobrogean.

Nava trece astăzi în câteva ore de la Dunăre la Constanța. Kilometrul săpat în 1951 nu se deosebește, la ochi, de cel turnat în 1983. Deosebirea stă în acte: acolo unde AFDPR a găsit 6.355 de decese, inaugurația a pus panglică. Canalul e lucrare de navigație. Este și locul în care statul a dovedit că poate muta o elită din celulă în noroi și o poate lăsa acolo, sub umplutură, până când altă generație toarnă betonul deasupra și o numește magistrală.