Temnițele comuniste

Între 1945 și 1989, țara a avut o a doua hartă, ținută departe de ochi: 44 de penitenciare de bază, 72 de lagăre de muncă, plus anchete, azile psihiatrice cu ușă politică și domiciliu obligatoriu. Comisia prezidențială a vorbit de aproape 600.000 de condamnări pe criterii politice. Alături stau internările fără proces, deportările și strămutările. Recensămintele memoriei urcă totalul celor loviți de aparat — pușcărie, lagăr, Bărăgan, graniță, anchetă — spre două milioane.

Vârfurile au fost anii 1948–1953 și 1958–1963. Decretul de grațiere din 1964 a golit o parte din celule, dar n-a golit țara de temniță. Până în 1989 au mai încăput disidenți, frontierişti, martori ai lui Iehova și oameni care spusese o bancură.

Cifrele oficiale ale morților în cercetări și detenție, între 1945 și 1964, sunt 3.847. Sunt numărați pe hârtie. Groapa de la Cimitirul Săracilor din Sighet, șanțurile de la Canal, Delta și zidul Jilavei țin un alt număr.

La ce slujea sistemul

Slujea, deodată, la trei lucruri: să zdrobească elita politică, militară, bisericească, țărănească și studențească; să scoată muncă gratuită pentru Canal, mine, Deltă și Bărăgan; să învețe restul țării ce se întâmplă dacă nu taci. Nu toate închisorile erau la fel. Unele te măcinau în tăcere. Altele te puneau să te schimbi cu propriile mâini. Altele te ucideau cu lopata și cu noroiul.

Harta

La Jilava și la Văcărești se făcea triajul: aici intra țara și de aici se împărțea. Anchetă se ducea la Uranus, Malmaison și Rahova, în camera fără geam, până ieșea declarația. Pentru exterminarea elitei au fost ținute Sighet, Râmnicu Sărat, Aiud, Galați, Făgăraș, Gherla și Craiova. Reeducarea s-a lucrat la Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Ocnele Mari și Peninsula. Femeile au fost trimise la Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni și Mărgineni; minorii, la Târgșor și Cluj. Munca până la epuizare s-a făcut pe Canalul Dunăre–Marea Neagră — la Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Cernavodă —, în Deltă, la Periprava și Salcia, în Balta Brăilei și în mine. Spitalul-temniță a fost la Târgu Ocna și la Văcărești.

Zarca de la Aiud, Neagra de la Sighet și Jilava, Casimca de la Jilava și izolatorul de la Râmnicu Sărat își purtau sentința în nume.

Metodele

La Jilava se intra pe culoarul gardienilor cu bâte: capul, rinichii, tălpile, apoi gol pe ciment și control în toate orificiile. Hainele erau luate. În celulă stăteau două tinete, una cu apă și una pentru scaun, iar mirosul intra în piele.

Bătaia se dădea la tălpi, pe fese, în „lingurica” de sub stern, în testicule, cu cureaua peste față, cu saci de nisip, cu coada de mătură, cu scândura de pat și cu lopata. Se striveau unghii, se smulgea părul, rănile se presărau cu sare, tălpile se țineau în gheață până la degerătură, gâtul se strângea până la leșin. La Peninsula, după normă, venea „broasca”: sărituri cu un om în spinare și mâinile în șold.

Înfometarea era program, nu neglijență. Ciorba era chioară, pâinea cântărită, pachetul de acasă tăiat sau furat. Urmau scorbutul, diareea, tuberculoza. La Târgu Ocna, bolnavii de plămâni așteptau să se stingă; unii au refuzat reeducarea și acolo.

Frigul intra iarna în celula fără sobă; vara, geamul era zidit. La Râmnicu Sărat, numită închisoarea tăcerii, treceau ani fără drept de vorbă, fără carte și fără ca numele să-ți fie rostit omenesc. La Sighet, celula de pedeapsă însemna întuneric, grătar cu apă sub tălpi, uneori lanț, uneori goliciune.

Canalul a fost numit, în epocă, mormântul burgheziei. Norma stătea peste puteri: cine n-o făcea lua carceră, bătaie și rație tăiată; cine o făcea rămânea cu aceeași rație și același noroi. La Periprava erau stuful, țânțarii, apa rea și un comandant care măsura omul în metri cubi.

Izolarea ținea zeci de zile de carceră, după care erai întors în cameră, mai slab, ca să vadă ceilalți. Credința era călcată: crucea jos, slujba întoarsă pe dos, iar la Pitești capul băgat în hârdăul cu urină și fecale, pe fundal de cântări de Botez. Preoții erau siliți să înjure ce slujiseră.

Reeducarea cerea ca victima să denunțe, să-și pângărească familia și apoi să lovească prietenul. Piteștiul a fost laboratorul. Gherla și Aiud au prelungit formula, mai târziu și mai „politic”, prin declarații, prin „cartea reeducării” și prin dezicerea publică.

Moartea era administrată. Pe certificat scria colaps, insuficiență sau TBC. Groapa se săpa noaptea, de deținuți de drept comun, fără cruce și fără familie anunțată.

Sighet. Temnița demnitarilor

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, zeci de oameni ai României de dinainte — miniștri, academicieni, episcopi — au fost urcați în dube și duși la capătul țării, lângă granița sovietică, fără dosar, fără sentință, într-un „arest preventiv” de ani. Aici au murit, între alții, Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1953, Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu și Dinu Brătianu. Cel puțin 53 de deținuți s-au stins între 1950 și 1955. Au fost îngropați pe ascuns, în Cimitirul Săracilor sau în curtea spitalului, fără act de deces dat familiei.

Maniu, bolnav și flămând, a zăcut pe ciment. Fusese capul țării. În memorii către Interne ceruse hrană și curățenie pentru sutele de țărăniști băgați în celule cu păduchi și hârdău. I s-a răspuns cu Sighetul.

Râmnicu Sărat. Tăcerea

Ion Mihalache, adus de la Galați și de pe alte trasee, s-a stins aici în 1963. Corneliu Coposu a făcut ani de izolare, în celulă, cu interdicție de vorbă și cu iarna care intra pe sub ușă. Ion Ioanid a descris mai târziu aceeași logică: să nu mai fii om între oameni. Nu se striga și nu se bătea toată camera deodată. Se tăia sunetul. Omului i se lua până și dreptul de a-și auzi respirația celuilalt.

Aiud. Zarca

Aici s-au amestecat temnița grea, munca silnică, legionarii, țărăniștii, preoții și studenții. Zarca însemna celule înguste ținute ani. În anii ’60 a venit reeducarea târzie: presiune, „demascări”, text scris împotriva ta însuți. Gheorghe Calciu-Dumitreasa a trecut prin Pitești și prin Aiud, a refuzat, apoi a slujit. Valeriu Gafencu, numit sfântul închisorilor, s-a stins la Târgu Ocna, după Aiud și alte etape, dându-și streptomicina altui bolnav.

Jilava. Fortul 13

Cine a făcut politică în România de după 1948 a călcat, aproape toți, lespezile ude ale Fortului. Casimca stătea sub pământ, fără lumină. În decembrie 1950, directorul Nicolae Moromete a scos din celule „instigatorii” și i-a bătut cu capul în sac, cu pistoale și bastoane; oamenii s-au întors în pătură, cu timpanele sparte și sânge pe gură. Aici au fost executați, în alte vremi și pentru alte dosare, Ion Antonescu și lotul lui. Aici au așteptat transferul mii de „contrarevoluționari”. Aici, în 1954, a fost împușcat lotul Țurcanu.

Pitești

Între 1949 și 1951, laboratorul a făcut din deținut călău. Detaliile stau într-un document separat. Ajunge spus că nicio altă temniță din Est n-a împins atât de departe nimicirea dinăuntru.

Canalul. Delta

La Poarta Albă, Peninsula și Capul Midia, oamenii trebuiau „să construiască socialismul cu mâinile lor”. Mulți n-au mai avut mâini întregi. La Salcia și Periprava au fost stufărișul, apa, norma și carcera. Elisabeta Rizea a fost bătută până i s-au smuls smocuri de păr și a tăcut totuși numele partizanilor. A făcut ani, a ieșit și a vorbit după 1989.

Femeile

La Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni au stat Lena Constante, Nicole Valéry-Grossu, Aristina Pop-Săileanu, fete de țărani, soții de miniștri, studente și călugărițe. Aceleași tălpi, același hârdău, plus rușinea căutată anume. Unii copii s-au născut în detenție. Alții au fost luați.

Biserica în celulă

După interzicerea Bisericii Greco-Catolice, în 1948, au fost închiși episcopii Iuliu Hossu — cardinal in pectore, cu ani de Sighet și de domiciliu forțat —, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Valeriu Traian Frențiu, mort la Sighet, Vasile Aftenie, mort după anchetă la Văcărești, și Tit Liviu Chinezu, mort tot la Sighet. De partea ortodoxă au mărturisit Gafencu, Calciu, Ilie Lăcătușu și mulți preoți de sat fără dosar de „vedetă”. Richard Wurmbrand, luteran, a făcut paisprezece ani la Uranus, Gherla și pe la alte ziduri; bătut pentru Hristos, a ieșit și a spus lumii.

Nume care trebuie rostite

Iuliu Maniu a murit la Sighet în 1953. Ion Mihalache, la Râmnicu Sărat, în 1963. Gheorghe I. Brătianu s-a stins la Sighet tot în 1953; Dinu Brătianu și Constantin Argetoianu, acolo. Corneliu Coposu a făcut șaptesprezece ani, pe traseul Jilava, Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat, Gherla și Canal. Ion Diaconescu a mers pe același drum al țărăniștilor. Ion Ioanid a scris, după Râmnicu Sărat și Aiud, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”. Elisabeta Rizea a trecut prin Pitești și prin alte etape, venind de la Nucșoara. Lena Constante a stat la Mislea. Valeriu Gafencu a murit la Târgu Ocna în 1952. Gheorghe Calciu-Dumitreasa a făcut Pitești, Jilava și Aiud, și a fost închis din nou sub Ceaușescu. Alături stau Iuliu Hossu și episcopii greco-catolici, Richard Wurmbrand, Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, poeții Radu Gyr, Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu — unii cu dosar greu, toți cu ani —, Ion Caraion, Paul Goma, izgonit după ce a scris, Doina Cornea, cu anchete, domiciliu și bătăi în anii ’80, și Gheorghe Ursu, mort în arest în 1985, bătut pentru un jurnal.

Lista e nedreaptă prin scurtare. Țăranul fără biografie tipărită a umplut, statistic, aproape jumătate din fișe.

1964 și după

Grațierea i-a scos pe mulți, dar i-a scos cu dosar, cu interdicție de București și cu ochiul Securității pe scară. Aiudul a mai ținut reeducare până în pragul decretului. În anii lui Ceaușescu, temnița politică s-a rări, dar n-a dispărut: au rămas Rahova, Jilava, spitalul penal și azilul. Ursu a murit în 1985. Alții au semnat, ca să trăiască. Alții n-au semnat.

Ce rămâne din zid

Sighetul e memorial. Piteștiul, Jilava, Râmnicu Sărat și Făgărașul sunt locuri de pomenire, unele propuse între siturile care să spună lumii ce-a fost. Zarca, Neagra și Casimca nu mai au număr de deținut. Au martori, dosare CNSAS și cărți.

Temnița comunistă n-a fost un accident de regulament. A fost o instituție menită să intre un om cu nume, credință, partid sau ogor și să iasă — dacă ieșea — un om care știe că statul poate orice, inclusiv să-l facă să-și lovească prietenul și să-și înjure mama. Cine a rezistat n-a anulat sistemul. A lăsat însă o vorbă care ține mai mult decât regulamentul de ordine interioară: că celula poate fi mai strâmtă decât țara, dar nu mai încăpătoare decât un om care refuză.