Rezistența din munți

După 23 august 1944 și, mai ales, după 1948, când partidul a luat statul pe față, o parte din țară n-a coborât în vale. S-a urcat. Ofiteri scoși din cadre, țărani care nu semnaseră la colectivă, preoți, studenți, fii de chiaburi, legionari, țărăniști, oameni fără partid, dar cu pușcă, au făcut din Carpați a doua graniță. Nu a existat o armată unică, cu un singur stat-major. Au existat zeci și sute de grupuri, unele de câteva capete, altele de câteva zeci, legate prin sate, prin rude și prin tăcere.

CNSAS a numărat, între 1945 și 1959, cel puțin 1.196 de formațiuni pe care Securitatea le-a trecut în hârtii drept „bande”. Aria mergea de la Obcinile Bucovinei până în Banat, din Maramureș până în pădurea Babadag. În jurul lor stăteau mii de sprijinitori: o pâine lăsată la stână, un adăpost de iarnă, o veste că vine patrula. Fără sat, muntele nu ținea. De aceea satul a plătit, adesea, mai scump decât cel cu arma în mână.

Speranța care i-a ținut sus a fost, ani de zile, aceeași: că va veni un război, că americanii vor debarca, că regimul e vremelnic. Războiul n-a venit. Regimul a rămas. Grupurile s-au micșorat. Ultimul om cu arma, în Banat, a căzut în 1962. Unii s-au ascuns și după aceea.

Cum se trăia sus

Nu se ținea front. Se fugea, se pândea, se mânca rece, se dormea în cort, în stână, în bordei, iarna la un gospodar de la poale. Se despărțeau în câte doi-trei, ca să nu moară toți dintr-un glonț. Se uneau la o lovitură sau la o slujbă de pomenire. Iarna era aliat și dușman: zăpada acoperea urmele, dar și rația.

Securitatea a învățat muntele. A scos trupe, câini, informatori, „partizani” falși trimiși să se lipească de grup. A încercuit case. A bătut femeile până spuneau unde e poteca. A ridicat sate întregi. Unde n-a putut prinde, a cumpărat. Trădarea a omorât mai mulți oameni decât schimbul de focuri.

Haiducii Muscelului. Nucșoara

Pe versantul sudic al Făgărașului, în primăvara lui 1949, în casa lui Gheorghe Rizea din Nucșoara s-a închegat ce avea să se numească Haiducii Muscelului. La masă au stat colonelul Gheorghe Arsenescu și locotenentul Toma Arnăuțoiu, fost în Garda Regală, împreună cu fratele său Petre, cu Titu Jubleanu și cu țărani din Muscel. În 1950, analizele Securității treceau grupul printre cele mai grele din țară.

Arsenescu s-a despărțit de grup după primul an și s-a ascuns până în 1960. A fost prins, judecat și împușcat la Jilava, pe 29 mai 1962. Frații Arnăuțoiu au rămas în munte aproape un deceniu. Cu ei au fost, printre alții, Maria Plop, Titu Jubleanu, Constantin Jubleanu — mort în luptă — și oameni din satele de pe Râul Doamnei. Elisabeta Rizea a dus pâine și tăcere; a fost bătută până i s-au smuls smocuri de păr și n-a spus poteca. Marinica Chircă a ținut aceeași linie.

Pe 19 iunie 1949, încercuiți în casa lui Ion Arnăuțoiu, au spart împresurarea. Au căzut doi oameni ai Securității. Apoi au venit anii de clandestinitate deplină, din 1952 până în 1958, fără tabără statornică, doar cu sprijinul satului.

În 1958 au fost prinși prin trădare. Maria Plop avea cu ea o fetiță de doi ani, Ioana, născută în munte, fiica ei și a lui Toma. Copilul a fost luat. Maria a murit în ianuarie 1962, după temniță. În noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la Jilava, în Valea Piersicilor, au fost executați Toma și Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, preoții Ioan Drăgoi, Ion Constantinescu și Nicolae Andreescu, învățătorul Ion Nica și alți oameni din lot. S-au dat șaisprezece sentințe de moarte. Satele din jur au fost golite de sprijinitori: ani de pușcărie pentru o pâine, pentru o noapte de adăpost, pentru că n-ai denunțat.

Elena Arnăuțoiu, sora fraților, a făcut temniță pentru „omisiunea denunțării”. Eugeniu Chirca, ridicat încă din toamna lui 1949, a trecut prin Pitești, Jilava, Aiud, Periprava și Baia Sprie. A murit târziu, unul dintre ultimii care mai puteau spune cum suna noaptea pe Râul Doamnei.

Grupul Carpatin Făgărășan. Versantul de nord

Pe celălalt versant, după arestările din 1947–1948, tineri din Țara Făgărașului — mulți ieșiți din Liceul Radu Negru, unii din Frățiile de Cruce — s-au urcat în munte. Capul grupului a fost Ion Gavrilă Ogoranu, student la Agronomie la Cluj, născut în 1923 la Gura Văii. Niciodată mai mult de 25–30 de oameni. Opt-nouă ani de hărțuire, zeci de ciocniri. Iarna coborau la gazde de la poale.

Au căutat grupul de pe sud și nu s-au întâlnit niciodată. În 1951 au descoperit doi oameni trimiși de Securitate să se lipească de ei și i-au omorât. În 1954 Ogoranu a fost rănit. În 1955 grupul a fost frânt: unii căzuți în luptă, alții vânduți. La procesul din 1957, Ion Chiujdea, Laurian Hașu, Gheorghe Hașu, Victor Metea, Nelu Novac, Ion Pop și alții au luat moartea; unora li s-a comutat în muncă silnică pe viață.

Ogoranu a scăpat. S-a ascuns ani lungi la Galtiu, la Ana Săbăduș, văduva unui camarad mort în temniță, care i-a devenit soție. A fost prins abia pe 29 iunie 1976, la Cluj. N-a fost executat. A ieșit și a scris. A murit în 2006. Grupul lui a ținut, în memorie, tot versantul de nord.

Banatul

Aici au luptat colonelul Ion Uță, Spiru Blănaru, comandorul Petru Domășneanu, Dumitru Ișfănuț — zis Sfârlogea — și alții, pe Semenic și pe văile din vest. Securitatea i-a vânat cu aceeași rețetă: încercuire, informatori, deportarea sprijinitorilor spre Bărăgan. Istoricii pomenesc că ultimul partizan ucis în munți, în 1962, a căzut în Banat. După aceea a mai rămas doar ascunderea.

Apusenii, Bucovina, celelalte creste

În Apuseni au ținut capul frații Șușman, colonelul Nicolae Dabija, Iosif Capotă, studenți ca Ștefan Popa. În Bucovina, pe Obcine, au fost Constantin Cenușă, frații Vatamaniuc, Vasile Motrescu — oameni care, unii, luptaseră deja împotriva sovieticilor după 1944. În Maramureș, frații Dunca, Gavrilă Pop, căpitanul Sabin Mare. În Vrancea, frații Paragină. În Dobrogea, nu munte înalt, ci altă hartă: Gogu Puiu, frații Fudulea, aromâni și localnici care au crezut și ei că vin vasele. În Oltenia, generalul Carlaonț a încercat o organizare; a plătit. Pe Arnota, pe Isverna, pe Crișuri, la Rodna, la Târgu Mureș — același tipar: un ofițer sau un țăran cu autoritate, o mână de arme, o rețea de case, apoi o trădare.

Nu toți au fost sfinți și nu toți au avut același trecut. Unii veneau din Mișcarea Legionară, alții din armata regelui, alții de pe ogor, fără altă ideologie decât că pământul e al lor și că rusul nu e stăpân. Muntele i-a amestecat. Securitatea nu i-a despărțit în dosare fine: „bandit” ajungea pentru toți.

Satul de sub pădure

Rezistența n-a ținut prin numărul puștilor. A ținut prin femeia care ducea merindele, prin preotul care nu spunea la anchetă, prin copilul trimis cu vorba. Când grupul cădea, satul intra în dube. Nucșoara, satele Făgărașului, cătunele din Banat și din Apuseni au dat temnițe întregi. Casele au fost confiscate. Copiii au purtat eticheta. Elisabeta Rizea a spus după 1989 ce n-a spus la bătaie. Alții n-au mai apucat să spună.

Ce a fost, până la urmă

N-a fost o oaste care să ia Bucureștiul. N-a fost nici haiducie de baladă, deși oamenii și-au zis haiduci. A fost refuzul de a intra în colectivă, în partid și în tăcere, prelungit până unde țineau picioarele și până unde mai credeau că lumea de afară n-a uitat România.

Regimul i-a numit bandiți ca să nu le recunoască războiul. I-a vânat ca pe un război. I-a judecat ca pe huligani și i-a împușcat ca pe dușmani ai orânduirii. După 1964, când celulele s-au mai golit, muntele era deja liniștit. Linistea costase sate.

Astăzi mai sunt cruci pe culme, un mausoleu, cărți, fiica născută în pădure care cântă la vioară. Poteca s-a închis. Ce n-a putut închide partidul e faptul simplu că, vreme de un deceniu și mai bine, în țara cotelor și a decretelor, au existat oameni care au ales gerul în locul semnăturii.

https://m.youtube.com/watch?v=nwLC_6P9A5Q