Mișcarea Goma. Carta 77 la români

În ianuarie 1977, la Praga, a ieșit un text semnat întâi de 242 de oameni. Se numea Carta 77. Cereau guvernului cehoslovac să aplice ce semnase la Helsinki și ce stătea în propriile legi: drepturi, nu răsturnare de regim. Printre inițiatori erau Václav Havel, Jan Patočka, Pavel Kohout. Documentul circula din mână în mână. Radiourile din Vest l-au citit. În București, un scriitor care făcuse temniță după 1956 a auzit aceeași emisiune și a scris.

Paul Goma nu a scos oamenii în stradă. A scos o scrisoare. În România lui Ceaușescu, unde sindicatul era al partidului și greva se plătea cu mutarea din vale, disidența care s-a putut vedea întâi a fost cea de pe hârtie.

Cine era Goma înainte de 1977

Născut în 1935, în Basarabia, Goma fusese student la Filologie când, în 1956, a scris despre Budapesta. A luat doi ani de pușcărie și cinci de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Apoi a publicat în Vest ce nu trecea cenzura de acasă. Romanul „Ostinato” a apărut la Suhrkamp; editurile românești au părăsit Târgul de la Frankfurt, în 1971, în semn de protest. În țară, piesele nu i se jucau, filmele nu i se turnau. Trăia din familie și din ce se auzea la Europa Liberă. Știa Gherla dinăuntru. Știa și că un text citit la microfon ajunge mai departe decât un manifest lipit noaptea.

Trei scrisori

Întâi a scris semnatarilor Cartei, lui Pavel Kohout și celorlalți. S-a declarat alături de cehi, de slovaci, de unguri, de polonezi. A spus că mulți intelectuali români sunt cu ei cu sufletul, chiar dacă nu pun numele lângă al lui. Scrisoarea a fost dată diplomaților și citită la Europa Liberă pe 9 februarie 1977.

Apoi i-a scris lui Nicolae Ceaușescu. Tonul era calculat până la iritare: îl ruga pe secretarul general să se solidarizeze el însuși cu Carta, ca să se poată prezenta cu fruntea sus la conferința de la Belgrad. Îi spunea că românii se tem de Securitate și că, în țară, doi inși nu se tem: destinatarul și expeditorul. Îi cerea o semnatură. Textul a apărut în „Die Zeit”.

A treia hârtie a fost scrisoarea deschisă către participanții la Conferința pentru securitate și cooperare de la Belgrad, datată 8 februarie 1977. Varianta aspră a lui Goma n-a fost acceptată de ceilalți; textul scos la radio a fost cel lucrat de Sergiu Manoliu. Semnatarii de capăt: Ana Maria Năvodaru, soția lui Goma; Paul Goma; Sergiu și Maria Manoliu; Șerban Ștefănescu; Adalbert Feher; Erwin și Emilia Gesswein. Un muncitor, doi muzicanți de la filarmonică, pictori, un desenator. Nu era un comitet de academicieni, ca la Praga. Era un apartament din București și o listă care creștea.

Până la 1 aprilie, când Goma a fost ridicat, peste 200 de oameni își puseseră numele. Lista confiscate de Securitate din casă fusese deja trimisă, în copie, la Europa Liberă. Un document al Ministerului de Interne din aprilie 1977, urcat până la Ceaușescu, vorbea de 427 de persoane care susținuseră acțiunea, dintre care 378 identificate. Printre cei care au aderat s-au numărat Ion Negoițescu — amenințat apoi cu un proces de „moravuri” —, Enric Becescu, Paulina Cătănescu, medicul Ion Ladea, fizicianul Tufoi, Vlad C. Drăgoescu. Au semnat și oameni fără dosar de scriitor: foști deținuți, ingineri, un om din Constanța.

Ce cereau

Nu cereau căderea partidului. Cereau să se aplice Constituția și Actul final de la Helsinki, punctul despre drepturile omului, pe care România îl semnase. Cereau să nu mai fie pedepsiți pentru o vorbă, pentru o carte, pentru o cerere de pașaport. Goma a tot spus că chartiștii de la Praga se declarau socialiști, unii chiar din aparat, și că doleanța lor e omul, nu restaurarea proprietarului. În București, aceeași formulă trebuia să facă textul mai greu de încadrat la „uneltire”. Securitatea l-a încadrat totuși.

Represiunea

Cutremurul din 4 martie 1977 a amânat, câteva zile, valul. Nu l-a oprit. Pe 30 martie, Miliția a descins în apartamentul Goma și i-a ridicat pe cei de față, în afara familiei. Pe 1 aprilie, scriitorul a fost arestat. Motivul din mandat: trădare de patrie. Ancheta s-a ținut în Calea Rahovei. Nicolae Pleșiță l-a bătut, i-a călcat barba, l-a amenințat cu moartea. Starea lui s-a stricat. Semnatarilor li s-au retras pașapoartele abia eliberate. Unii au fost mutați din slujbă, alții scoși din Uniunea Scriitorilor, alții chemați noaptea.

Presiunea din afară — Europa Liberă, Amnesty International, ziare vest-germane — a făcut ca Goma să fie scos din arest. Nu a fost lăsat în țară. La 20 noiembrie 1977, lui, soției și copilului li s-a retras cetățenia. Au fost puși în avion spre Paris. Au cerut azil. Din exil, Goma a tot scris despre Pitești, despre Gherla, despre 1977.

Ce n-a devenit Carta românească

În Cehoslovacia, Carta 77 a ținut un nucleu ani de zile, cu purtători de cuvânt care se schimbau când unul era arestat. În Polonia, în același deceniu, s-a ajuns la un sindicat. În România, mișcarea Goma n-a căpătat un sediu, un buletin, o a doua generație de semnatari în același format. Securitatea a rupt lista la rădăcină: capul a plecat, restul a fost speriat, cumpărat sau mutat.

Asta nu înseamnă că hârtia a murit în aprilie. În mai 1977, un grup de tineri — Ion Marinescu, Iosif Niță, Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, apoi Vasile Constantinescu și Dragoș Neamțu — au scris Conferinței de la Belgrad, președintelui Carter și ONU, cerând verificarea Helsinki-ului în România. S-au socotit, unii dintre ei, semnatari ai scrisorii lui Goma. Textul a ajuns la ambasada americană și în presa elvețiană. Alții au cerut emigrarea pe aceeași filieră. Disidența scrisă s-a fărâmițat în dosare de pașaport și în emisiuni de radio, nu s-a strâns într-un club.

De ce contează față de stradă

Valea Jiului, în august același an, a oprit minele. Brașovul, zece ani mai târziu, a umplut județeana. Timișoara a luat piața. Acestea sunt momentele pe care memoria le leagă de mulțime. Mișcarea Goma stă pe alt registru: un om care își pune numele sub un text, știind articolul din Cod, și alții care, de la distanță, adaugă al lor. Fără grevă, fără geam spart. Cu microfonul de la München ca singură piață.

Goma a scris că românii se tem de Securitate. Lista de câteva sute a arătat și contrariul, limitat și scump. Negoițescu a plătit cu amenințarea unui proces de alcov. Muzicanții de la filarmonică au plătit cu slujba. Scriitorul a plătit cu țara.

Carta 77 a dat un model: să ceri statului să respecte ce a iscălit. În România, modelul a ținut câteva luni de iarnă și primăvară, apoi a fost urcat în avion. Ce a rămas e dosarul de urmărire, lista restituită după 1989 și faptul, greu de șters, că s-a putut spune public, înainte de 1989, că drepturile din Constituție nu sunt lozincă. Strada a venit mai târziu. Hârtia a venit întâi.