Decrețeii. Decretul 770

La 1 octombrie 1966, Consiliul de Stat a publicat Decretul nr. 770. Articolul 1 spunea, fără ocol: întreruperea cursului sarcinii este interzisă. Excepțiile — viața mamei în pericol, boală gravă transmisibilă, invaliditate grea, femeia peste 45 de ani, patru copii deja în îngrijire, viol sau incest — treceau printr-o comisie. Contraceptivele moderne aproape nu existau în farmacie. Statul voia forță de muncă și o țară de 30 de milioane până la capătul veacului. Corpul femeii a devenit instrument de plan.

Cu un an înainte, avortul la cerere fusese slobod. Natalitatea scăzuse, ca în alte țări europene. Ceaușescu, venit dintr-o casă cu zece copii, a întors legea. În 1967, numărul nașterilor aproape s-a dublat. Rata fertilității a sărit de la 1,9 la 3,7 copii pe femeie. Generația născută atunci a primit un nume de dosar și de stradă: decrețeii. Școlile au trecut pe trei schimburi. Maternitățile n-au mai încăput. Mortalitatea infantilă, deja grea, a urcat în unele locuri brusc — la Târgoviște, de pildă, de la 43 la aproape 73 la mie într-un an.

Efectul de vârf n-a ținut. Până în 1973 fertilitatea s-a întors spre 2,4. Oamenii au găsit căi în afara comisiei. Avortul clandestin s-a făcut cu sondă, cu plante, cu lovituri, în bucătării și în cabinete de după program. Registrele au scris adesea „septicemie” sau „insuficiență renală”. Statisticile oficiale, pentru 1966–1989, au numărat 9.452 de femei moarte după întreruperi ilegale. Estimările care includ cazurile neraportate urcă spre 10.000–12.000 și peste. Mortalitatea maternă a ajuns cea mai ridicată din Europa. Între 1982 și 1988, numai pe datele publicate, 3.360 de mame au murit și au lăsat în urmă aproape 7.000 de copii.

Controlul

Comisia nu era singura ușă. La uzină și la CAP, femeile erau chemate la control ginecologic. Sarcina ascunsă era abatere. Cuplurile fără copii plăteau impozit. Mamele cu mulți prunci primeau titluri și alocații. Medicul care ajuta la o întrerupere ilegală risca pușcăria, la fel femeia. Frica a intrat în pat. Sexualitatea a devenit, pentru o generație, un calcul de risc.

Decretul a fost ajustat: vârsta, numărul de copii cerut pentru excepție. Sensul a rămas. Până în 26 decembrie 1989, când actul a fost scos, statul a hotărât cine se naște.

Copilul care nu încăpea acasă

Nu toți nou-născuții au avut masă. Sărăcia anilor ’80, rația, frigul din bloc și sarcina nesolicitată au umplut leagănele. Legea nr. 3 din 1970 a ușurat lăsarea copilului în instituția statului. Mulți „orfani” aveau părinți în viață. La capătul regimului, în jur de 100.000 de copii stăteau în leagăne, case de copii și cămine-spital. În primele cinci ani după 770 s-au născut peste două milioane de prunci. O parte au ajuns, din prima lună, pe listă de instituție.

Căminele-spital pentru copii cu handicap — Cighid și altele de același tip — au fost descoperite după 1989 ca locuri de foamete, de scutece neschimbate, de copii legați. Între 1967 și 1989 s-au născut aproape zece milioane de copii; 340.000 au murit înainte de un an. Demografii au vorbit de o pondere mare de prematuri și de malformații. Calitatea vieții nou-născutului nu intra în planul de 30 de milioane.

Sângele din leagăn

În a doua jumătate a anilor ’80, în orfelinate și în secții de pediatrie a circulat o practică: microtransfuzii și injecții cu ace refolosite, prost sterilizate, date copiilor slabi ca „întărire”. Virusul imunodeficienței a trecut din seringă în seringă. Regimul a tăgăduit boala. După 1989, testele au arătat mii de copii infectați. Estimările pentru 1986–1991 vorbesc de cel puțin 10.000. În 1990, România raporta la Organizația Mondială a Sănătății o parte uriașă din cazurile europene de copii cu SIDA. Jumătate și mai bine dintre cei depistați atunci veneau din instituții. Alții luaseră virusul în spital, din familie „normală”, cu aceeași ace.

Cighid, leagănele din sud, Constanța, București — aceleași paturi, aceleași seringi. Copilul născut ca să umple statistica a umplut, în unele saloane, statistica morții.

Ce a însemnat decretul

A însemnat o generație înghesuită în bănci și apoi în șomajul anilor ’90. A însemnat mame operate în taină și mame îngropate sub alt diagnostic. A însemnat copii dați statului pentru că statul ceruse nașterea și nu dăduse pâinea. A însemnat un aparat sanitar care intra cu speculumul la serviciu și ieșea din salonul de avorturi cu un certificat mincinos.

Politica de natalitate n-a fost un capitol aparte de medicină. A fost aceeași logică pe care o avea cotele la țară și dosarul la oraș: omul slujește cifra. De data aceasta cifra se scotea din uter. Decrețeii poartă în nume nu un an, ci o lege. Leagănele de după ei poartă restul: ce s-a făcut cu copiii pe care legea i-a silit să se nască și casa nu i-a putut ține.