Sistematizarea

Legea din 1974 vorbea despre „sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale”. Cuvântul suna a modernizare: aliniere, canal, drum, bloc în loc de casă răsfirată. După cutremurul din 4 martie 1977, același cuvânt a început să însemne ștergere. Pe 22 martie, Comitetul Central a hotărât un nou centru politico-administrativ. Dealul care ținuse cel mai bine la seism, Dealul Arsenalului, Uranus, a fost ales să dispară. În locul lui urma Casa Republicii, bulevardul Victoriei Socialismului, ministere, o axă de la Piața Unirii spre Dealul Spirii.

Între 1978 și 1989, în București au fost dărâmate în jur de 9.000–10.000 de locuințe. Peste 40.000 de oameni au fost mutați. Au căzut zeci de biserici — unele surse vorbesc de 20 demolate și 8 mutate în anii grei, altele urcă totalul lăcașurilor lovite peste 30. A căzut Spitalul Brâncovenesc, Institutul Medico-Legal Mina Minovici, Arhivele Statului, judecătorii, hanuri, case cu curte. Orașul de jos, cel cu străzi strâmbe și prăvălii, a fost tratat ca teren virgin.

Uranus

Cartierul de pe deal era un București vechi: case joase, biserici de secol XVI și XVIII, o țesătură pe care geologii o țineau drept cea mai stabilă. Pe planurile de după 1977, zona a devenit o pată albă: „în curs de sistematizare”. Demolările mari au început în 1984 și s-au întins spre Antim, Rahova, Văcărești, Vitan, apoi, după 1985, când axa s-a lungit de trei ori, spre Dudești și Dristor.

Au dispărut, între altele, Biserica Albă-Postăvari (1568), Spirea Veche (1765), Izvorul Tămăduirii (1794), Sfântul Spiridon Vechi (1668). Au căzut Sfânta Vineri-Herasca, Olteni, Enei. Oamenii primeau înștiințarea cu zile, uneori cu ore. Mobilierul ieșea pe fereastră. Crucea de pe casă rămânea în moloz.

Câteva lăcașuri au fost salvate prin translație, meseria inginerului Eugen Iordăchescu: Schitul Maicilor, Sfântul Ilie Rahova, Mihai Vodă cu clopotnița, o parte din Antim. Biserica era tăiată de la temelie, așezată pe șine, dusă în spatele unui bloc nou, departe de strada care o ținuse în țesut. Rămânea în picioare și ieșea din orașul ei.

Casa Republicii a înghițit trei cartiere — Uranus, Antim, o parte din Rahova — și a cerut mii de oameni pe șantier, zi și noapte, până în 1989. Anca Petrescu a condus sute de arhitecți. Costul s-a numărat în miliarde. Clădirea a rămas, după decembrie, cel mai vizibil rest al planului.

Mănăstirea Văcărești

Ridicată în secolul al XVIII-lea, Văcărești era cel mai mare ansamblu mănăstiresc al epocii sale din țară. Un ghid de artă tipărit de stat în 1984 încă o lăuda astfel. Câțiva ani mai târziu, aceleași autorități au trimis utilajele. Biserica centrală a fost spartă, acoperișul rupt, pridvorul umplut cu zidărie căzută. Ansamblul a fost ras. În loc a rămas, pentru o vreme, un gol, apoi proiecte de cartier și, mai târziu, alte destinații. Nu a fost o biserică oarecare prinsă pe traseul unui bulevard. A fost un monument scos din cartea oficială și din pământ în același deceniu.

Alături au căzut sau au fost ciuntite părți din Antim și din Cotroceni. Argumentul „stă în calea casei” n-a ținut pentru toate: unele biserici au fost dărâmate și în afara perimetrului strict al Palatului.

Satele de pe listă

La țară, sistematizarea avea altă socoteală: gospodăria răsfirată „mânca” arabil. Satele sub o mie de locuitori, mai ales cele de munte și cele liniare, urmau să fie comasate. Oamenii — mutați în „centre agroindustriale”, în blocuri cu grup sanitar în curte și bucătărie pe palier. Terenul rămas — dat agriculturii de stat.

Cifrele din aparatul central s-au tot strâns. În 1986–1987 se vorbea de desființarea a aproape 4.000 de sate din cele peste 13.000. În 3 martie 1988, Ceaușescu a anunțat, în fața președinților de consilii populare, că până în 2000 comunele trebuie tăiate spre 2.000, iar satele spre 5.000–6.000. Asta însemna 7.000–8.000 de așezări scoase de pe hartă. Ilfovul de lângă București a fost ales ca vitrină. Primele evacuări au început în august 1988. Magazinele se închideau, autobuzul nu mai venea, oamenii aveau două-trei zile să-și strângă viața.

Până în decembrie 1989, planul n-a apucat țara întreagă. În jur de 18 sate au fost lovite grav; cinci au fost rase de tot. Blocurile „model” de lângă Capitală, fără apă și fără canal ca la oraș, au umplut zvonul și scrisorile către Europa Liberă. Occidentul a vorbit despre genocid cultural. Comunitățile maghiare și germane au văzut în comasare și o lovitură de asimilare. În martie 1989, Scrisoarea celor șase, semnată de foști demnitari căzuți în dizgrație, i-a cerut lui Ceaușescu să oprească dărâmarea satelor și a patrimoniului.

Evenimentele din decembrie au tăiat programul. Numărul satelor a rămas, pe hartă, aproape cel din anii ’80. Unele așezări au murit totuși, mai târziu, prin plecarea oamenilor, nu prin buldozer.

Ce a rămas în țesut

Bucureștiul a ieșit din 1989 cu o axă monumentală și cu găuri de memorie. Cine locuise în Uranus n-a mai avut stradă de recunoscut. Cine se botezase la Albă-Postăvari n-a mai avut zid. Văcăreștii au rămas o fotografie și o poveste spusă despre o mănăstire care încă era, în 1984, „cel mai mare complex” al veacului ei.

La sate, frica de listă a ținut până în iarna revoluției. Casa de pe ogor, pe care colectivizarea o luase din proprietate, urma să fie luată și din peisaj. Sistematizarea a fost, în vorba partidului, apropierea satului de oraș. În fapt, a fost mutarea omului din casă în bloc și a bisericii din mahala în spatele panoului de beton — sau nicăieri.

Planul s-a oprit odată cu regimul. Cicatricea n-a mai crescut în lățime. A rămas în adâncime: un bulevard prea lat, o casă prea mare, un cartier care se cheamă încă pe vechile hărți și nu se mai găsește la fața locului.