Experimentul Pitești. Reeducarea prin tortură

Așa i s-a spus, mai târziu, unui program de nimicire a persoanei, pus în practică în penitenciarul de la Pitești între toamna lui 1949 și vara–toamna lui 1951, apoi scos la Gherla, Târgu Ocna, Brașov și Canal. N-a fost doar bătaie. A fost un sistem în care victima trebuia să-și trădeze prietenii, să-și pângărească familia, credința și memoria, apoi să lovească ea însăși, până când nu mai rămânea nicio deosebire între cel chinuit și cel care chinuie.

Estimările vorbesc de o mie până la cinci mii de oameni trecuți prin reeducare, cei mai mulți studenți. La procesul din 1954, Eugen Țurcanu a fost ținut răspunzător de moartea a 30 de deținuți și de schingiuirea a 780. Cifrele morților din penitenciar, acoperite cu certificate false, rămân incomplete.

Cine trebuia nimicit

După 1948, regimul a golit universitățile de tinerii care nu erau ai lui: legionari, țărăniști, liberali, regaliști, sioniști, fii de preoți și oameni care doar tăcuseră prea puțin entuziast. Piteștiul a fost ales pentru că era plin de studenți. Acolo se putea sparge, dintr-odată, nucleul unei generații.

Suceava. Înainte de iad

La Suceava, în 1948–1949, „reeducarea” a început blând, cu lecturi marxiste, cercuri și gazete de perete. Alexandru Popa Bogdanovici a crezut o vreme că astfel se poate trăi. Eugen Țurcanu, student la Drept din Iași, fost în Frățiile de Cruce și apoi membru de partid, a preluat grupul, a înființat Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste și a înțeles altceva: Securitatea nu voia gazete, ci nume, omisiuni din anchetă și rețele.

În aprilie 1949, Țurcanu și un lot de la Suceava au fost mutați la Pitești. Țurcanu a dispărut câteva zile și a primit instrucțiuni. Ofițerul politic Ițicovici Marina, directorul Alexandru Dumitrescu, colonelul Zeller de la Penitenciare și linia care urca spre Alexandru Nicolschi și Gheorghe Pintilie au trecut reeducarea în faza în care simularea nu mai era cu putință. În fața torturii, minciuna de politețe se rupe.

Declanșarea. Noiembrie–decembrie 1949

Rețeaua informativă a închisorii a adunat întâi secretele: ce n-ai spus la anchetă, cine te-a îmbărbătat, ce rugăciune mai șoptești. Pe 25 noiembrie 1949 a venit prima năvală violentă, în camera 1 Corecție. Grupul lui Țurcanu a lovit cu bâte. Gardienii n-au oprit; au intervenit și ei, tot asupra victimelor.

Pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, pretextul a fost un pulover verde: „faci pe legionarul”. Ușa s-a deschis. De-atunci Țurcanu a putut cere oricând un om. În noaptea de 24 spre 25 decembrie, în Camera 4 Spital, la subsol, zeci de „reeducați” s-au năpustit asupra celorlalți. Crăciunul fusese ales anume. Iadul a început în noaptea Nașterii. De atunci Țurcanu a deschis ușa când a vrut. I se spunea „domnule”.

Cum era clădit chinul. Cele patru faze

Nu se ieșea din cameră. Călăul dormea lângă victimă și adesea era fostul prieten.

Întâi venea demascarea externă: tot ce tăinuiseși la Securitate, nume, întâlniri, bani, vorbe. Dacă declarația unuia nu se potrivea cu a altuia, bătaia reîncepea. Mulți au născocit vinovății ca să se oprească loviturile; născocirile au devenit dosare și au dus la arestări afară.

Apoi demascarea internă: cine te-a mângâiat cu o vorbă, care gardian ți-a dat o țigară, care reeducator lovea prea moale. Prietenia din celulă era vânată ca dușmanul de căpetenie.

A treia era demascarea morală, adică distrugerea a ceea ce omul mai avea înăuntru — familia, logodnica, mama, preotul, Dumnezeu. Trecutul fiecăruia era răsfoit, apoi i se cerea să-l rescrie în noroi: tatăl, hoț; mama și sora, curve; preotul, la altar cu femei; el însuși, în scene de incest pe care trebuia să le povestească pe îndelete, în fața camerei. Nu conta că erau minciuni. Conta să le spui cu gura ta, destul de tare încât să ți se lipească de oase.

A patra fază cerea să-l iei tu pe cel mai bun prieten și să-i faci tot ce ți se făcuse. Dacă loveai „prea blând”, te întorceau în dispozitiv. Abia când deveneai credibil ca torționar erai socotit „reeducat”. Ion Ianolide a scris mai târziu că unii au rezistat o zi, alții o săptămână, alții o lună, alții câteva luni. Nimeni la nesfârșit.

Trupul

Din declarația lui Țurcanu, din 1954, ies cozile de mătură, scândurile de pat, curelele, palmele, pumnii și picioarele, tălpile, fesele, mușchii picioarelor, palmele, fața, „lingurica” de sub stern și strânsul beregatei. Oamenii erau călcați în picioare până nu mai semănau cu ei. Li se zdrobeau dinții, unora li se smulgeau unghiile, alții erau ținuți ore în șir în poziții fixe, în genunchi, cu mâinile sus, până leșinau, apoi treziți cu lovituri și puși la loc. Hrana era o ciorbă chioară, luată dacă nu „demascai”. Somnul era tăiat. Noaptea era a bătăii.

Corneliu Niță, student cu chip de copil, de 19–20 de ani, a fost băgat direct în „focuri”. Țurcanu și echipa au lucrat toată noaptea. Când capul i-a atârnat fără viață, unul a zis că a murit. Țurcanu a răspuns: „Dă-l în p… mă-sii. Un legionar mai puțin.” Pe jos a rămas sânge cu carne. Este socotit printre primii morți ai experimentului și e pomenit la 28 februarie, la Bacău.

Alexandru Bogdanovici, cel care visase reeducarea cu cărți, a fost vânat personal de Țurcanu luni de zile, de la sfârșitul lui decembrie 1949 până în mai 1950. A murit cu pancreasul rupt, intestinul perforat, dinții zdrobiți și hemoragii.

Unii s-au aruncat de la etaj din Camera 4 Spital, în ianuarie 1950: Velicu, Șerban. Actele de deces au scris moarte naturală. Directorul Dumitrescu a recunoscut mai târziu că s-au făcut acte false. Țurcanu i-a spus unui tânăr din Frățiile de Cruce, în timpul unei schingiuiri, că vrea să-i țâșnească sângele până în tavan, „să facă acolo uniunea mistică cu sângele lui Oprișan”.

Sufletul. Batjocura credinței

Studenții teologi și cei care încă se rugau erau vizați anume. La „botez”, capul era băgat în hârdăul cu urină și fecale, în timp ce ceilalți erau siliți să cânte slujba Botezului. În celulă se oficiau liturghii întoarse pe dos. Crucea era călcată, rugăciunea transformată în înjurătură pe care trebuia s-o repeți. În noaptea de Înviere s-a folosit aceeași logică ca de Crăciun: să nu mai rămână nicio sărbătoare neatinsă. Unii albeau peste noapte. Nu e metaforă de memorial. E mărturie repetată.

Extinderea

Când Piteștiul a fost „terminat”, metodele au plecat cu oamenii. La Gherla, din vara–toamna lui 1950 până la sfârșitul lui 1951, aceeași rețetă a fost aplicată țăranilor și muncitorilor, nu doar studenților. A ajuns și la Târgu Ocna, printre bolnavii de tuberculoză, la Brașov și în loturile de pe Canal. „Reeducatul” era purtător de molimă: știa cum se sparge un om și era pus s-o facă din nou. La sfârșitul lui august 1951, Piteștiul s-a golit de lot. Țurcanu a ajuns, în decembrie 1951, la Jilava.

De ce s-a oprit

A oprit-o lupta din partid și căderea liniei Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu. Gheorghiu-Dej avea nevoie de un țap. Experimentul n-a fost „descoperit”, ci tăiat și rescris: niște deținuți legionari, zicea ancheta, ar fi făcut teroare din proprie inițiativă, ca să compromită Partidul. Țurcanu a tăcut luni în anchetă, când a înțeles că el e prețul. Apoi a vorbit. Au ieșit pagini întregi de metode.

Procesul. 10 noiembrie – 17 decembrie 1954

Lotul Țurcanu a numărat 22 de inculpați și s-a judecat cu ușile închise. Au fost condamnați la moarte. În noaptea de 17 decembrie 1954, la Jilava, 16 au fost executați. Moartea lui Țurcanu a fost trecută în acte abia în 1962. Dintre cei rămași, o parte au fost exterminați tot la Jilava, în Casimcă. Ofițerii au luat sentințe de câțiva ani și grațieri rapide. Colonelul Tudor Sepeanu și ceilalți din eșalonul care dăduse acoperire au scăpat ieftin. Partidul nu s-a așezat în boxă.

Ce a urmărit, până la capăt

Nu convertirea la marxism, căci asta se putea mima. S-a urmărit informația pe care ancheta clasică n-o scosese, spargerea încrederii dintre deținuți, ca să nu mai existe rezistență de grup, și un om care, odată scos afară sau mutat în altă temniță, să nu mai fie al lui însuși. De aceea a patra fază era obligatorie. Cine doar îndurase putea încă să se roage în taină. Cine lovise un prieten cu scândura de pat rămânea legat de faptă.

Nu a existat, în blocul sovietic, un program de aceeași densitate: aceeași cameră, aceeași noapte, aceeași gură silită să-și mânjească mama și să-și lovească fratele de suferință.

Nume care trebuie ținute lângă Țurcanu

Nu ca să-l ierte, ci ca să nu rămână povestea unui monstru singur. Alexandru Nicolschi. Gheorghe Pintilie. Ițicovici Marina. Alexandru Dumitrescu. Colonelul Zeller. Colonelul Dulgheru. Colonelul Sepeanu. Ministerul de Interne. Partidul.

De cealaltă parte stau cei care au murit în cameră, cei care s-au aruncat în gol, cei care au ieșit vii și n-au mai putut vorbi ani, și cei care au vorbit totuși: Dumitru Bacu, Virgil Ierunca, Ion Ianolide, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, martorii din dosarele CNSAS.

Camera 4 Spital nu mai există ca laborator. Zidurile penitenciarului stau. Documentele — zeci de mii de file — sunt deschise. Ce s-a făcut acolo nu cere comentariu. Cere să nu se mintă că a fost „doar o deraiere”.