Europa Liberă

În casele din România socialistă, după ora la care televizorul închidea programul sau în timpul zilei, cu sonorul ținut jos, un post străin umplea camera. Crainicul spunea: „Aici Radio Europa Liberă”. Apoi veneau știrile pe care Scânteia nu le tipărea, lista arestaților, scrisoarea citită pe unde, comentariul despre rafturile goale. Regimul a numit postul dușman de clasă. Oamenii l-au numit, mai scurt, Europa.

Prima emisiune în română a fost pe 29 noiembrie 1950, la câteva luni după ce postul, finanțat de americani și așezat la München, începuse să vorbească spre Cehoslovacia. De atunci și până în 1989, secția română a fost, pentru o țară fără presă slobodă, ziarul de seară.

Cum se auzea în casă

Se căuta pe unde scurte. Aparatul — un „cosmos”, un „Gloria”, un receptor adus de la rude — se învârtea milimetric. Semnalul venea și pleca. Peste el se așeza un zumzet gros, o pâclă de zgomot care mânca vorba: bruiajul. Statul construise emițătoare anume ca să acopere frecvențele postului. În unii ani zumzetul era mai rar, după destinderea anilor ’60; în anii lui Ceaușescu s-a întors dens, mai ales seara, când redacția de la München își punea buletinele.

Ascultătorul învăța meseria. Schimba banda, căuta o frecvență mai curată, apropia urechea, ținea volumul cât să nu treacă prin perete la vecin. Unii ascultau în pivniță, alții sub pătură, alții în mașină. Informatorul de scară nota „ascultă posturi dușmănoase”. Dosarul putea începe de la o antenă prea lungă sau de la o vorbă repetată a doua zi la coadă: „au zis ăia la Europa”.

Scrisorile spre München plecau pe căi ocolite — turiști, diplomați, rudenii din Vest — sau nu plecau deloc, și atunci omul dicta mintea către microfon, sperând că cineva de acolo știe deja. Din anii ’60 redacția a cerut părerea ascultătorilor. Au venit mii de scrisori. O parte au fost citite în emisie. O parte au ajuns în dosarele Securității, care deschidea plicul înaintea destinatarului.

Ce se auzea

Buletinul de știri. „Actualitatea românească”, unde Emil Georgescu vorbea aspru despre cult, despre datorie, despre coadă. Editorialul directorului. Emisiunile de la Paris ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca — „Teze și antiteze”, cronica literară a unei țări căreia i se spunea acasă că totul e înfloritor. „Metronomul” lui Cornel Chiriac, cu muzică pe care discul de stat nu o scotea; Chiriac a fost înjunghiat la München, în martie 1975. Interviuri cu Goma, cu Doina Cornea, cu oameni ieșiți din țară. Fragmente din cărți interzise. După 1987, bucăți din „Orizonturi roșii” ale lui Pacepa, anunțate de Vlad Georgescu în ciuda amenințării.

Vocea era limba de acasă, fără lozincă. Asta o făcea mai greu de suportat decât un post în engleză. Ceaușescu a vorbit, în ședințe, despre „dușmanul de la microfon”. Securitatea a deschis acțiuni cu nume de cod pe oameni și pe redacție.

Cine vorbea

Noël Bernard a condus secția de două ori, ultima oară din 1965 până în 1981. Avea 30 de ani când a luat întâia oară postul. A murit la 55 de ani, în 23 decembrie 1981, de un cancer pulmonar venit repede. În arhivele de Interne a rămas o notă din 1980 „în legătură cu compromiterea și lichidarea lui Noel Bernard”. Pacepa a scris mai târziu despre iradiere. Proba penală definitivă n-a venit. Succesorul, Mihai Cismărescu, zis la microfon Radu Gorun, s-a stins la fel, în scurt timp. Vlad Georgescu, istoric ieșit din țară după arestul din 1977, a luat conducerea în 1983. Securitatea i-a zis „Bastardul”. A murit în noiembrie 1988, la 51 de ani, de o tumoare pe creier. Cu un an înainte primise vestea că nu mai are un an de trăit dacă citește din Pacepa. A citit.

Monica Lovinescu a fost bătută în 18 noiembrie 1977, în curtea casei din Paris, de oameni tocmiți de București. A stat în comă cinci zile. S-a întors la microfon și a spus ce i s-a întâmplat. Mama ei murise în temniță, după ce Securitatea o legase de scrisorile fiicei.

Emil Georgescu, vocea „Actualității”, a fost înjunghiat de zeci de ori, în 28 iulie 1981, la garajul din München. A trăit. A murit în 1985, tot de cancer. Atacatorii, doi francezi, fuseseră pregătiți, după mărturii din fostul aparat, de unități din București.

În 21 februarie 1981, o bombă de peste zece kilograme a explodat la sediul din München. Au fost răniți angajați și oameni de pe stradă. Cercetările ulterioare, inclusiv din arhive est-germane, au legat atentatul de gruparea lui Carlos și de o comandă românească. În același an și în anii următori au plecat spre exil pachete-capcană: către Paul Goma, Nicolae Penescu, Șerban Orescu. Unele n-au explodat. Altele au fost prinse de poliția din Vest.

Alături de directori au stat crainici, traducători, oameni cu nume de microfon: Doina Alexandru, Nestor Rateș, Emil Hurezeanu mai târziu, o redacție întreagă care citea presa de la București pe dos și vorbea către o țară care nu avea dreptul să răspundă în direct.

Bruiajul ca politică

Bruiajul nu era un defect tehnic. Era o politică: să faci vestea de neînțeles, să obosești urechea, să transformi ascultarea într-o vină. Emițătoarele de bruiaj stăteau pe teritoriul țării. Frecvențele se mutau, bruiajul le urma. Seara, în blocurile de la Galați până la Timișoara, două zgomote se loveau: vorba de la München și pâcla de acasă.

Cu toate astea, spre capătul anilor ’80, aproape toată țara știa cum sună postul. Lipsa de credință în ziarul de partid lăsase un gol. Europa îl umplea, tăiată de paraziți, dar întreagă ca sens: există altă socoteală a morților, a cozii, a decretului, a casei demolate.

Ce a însemnat pentru stradă

Greva din Valea Jiului, scrisorile lui Goma, Brașovul, Timișoara au ajuns în casă și prin acest microfon. Oamenii au aflat că nu sunt singuri în curtea minei sau în fața județenei. Partidul a aflat că tăcerea internă nu mai ține. De aceea s-a bătut, s-a pus bombă, s-a deschis dosar pe cine asculta.

Postul nu a făcut revoluția. A ținut trează o țară care altfel ar fi aflat despre sine doar din Cântarea României. Când, în decembrie 1989, televiziunea de la București a fost luată, urechea era deja educată: știa deosebirea dintre comunicat și veste. O învățase, ani de zile, un crainic pe care statul îl numea dușman și pe care casa, cu degetul pe buton, îl ținea aproape, printre paraziți.