Naționalizarea

La 11 iunie 1948, Marea Adunare Națională a votat în unanimitate Legea nr. 119. Treceau în mâna statului, „ca bun comun al poporului”, subsolul care nu era deja al lui, fabricile, băncile, asigurările, minele, transporturile, telefoanele. Anexele înșirau zeci de categorii, de la oțelărie și petrol până la uscătoriile de fructe și fabricile de bulion. În aceeași zi, plenara partidului, pe raportul lui Gheorghiu-Dej, numise ținta: lovitura de grație dată burgheziei, care mai ținea economia după ce pierduse palatul.

S-au luat 8.894 de întreprinderi. În noiembrie au urmat cinematografele și o parte din unitățile sanitare. Până în 1950 au căzut farmaciile, chimia rămasă, prăvălia. Despăgubirea stătea în lege: un Fond al Industriei Naționalizate urma să emită obligațiuni, plătite din beneficiul net al uzinei luate. În practică, hârtiile n-au ținut loc de fabrică. Exceptate au rămas, expres, părțile sovietice — sovromurile — socotite datorie de război, nu pradă.

La sat, un an mai târziu, aceeași logică s-a numit colectivizare și l-a făcut pe țăran chiabur. La oraș, omul cu prăvălia, cu atelierul, cu acțiunea și cu etajul de închiriat a devenit dușman de clasă.

Pregătirea

Lovitura din iunie n-a căzut pe un teren neatins. Reforma monetară din 1947 topise economiile. Casele de comerț fuseseră strânse prin cote, prin licențe, prin acuze de speculă. Constituția din aprilie 1948 pusese subsolul, pădurea, calea ferată și undele în stăpânirea statului. Regele plecase în 30 decembrie 1947. Când legea a fost citită în Adunare, proprietarul urban era deja un om cu dosar.

Fabrica și banca

Criteriul era mărimea — o sută de salariați la metalurgie, liste anexe la rest — dar lista s-a lungit până a luat și atelierul care nu intra în cifră. Conducerea nouă intra în birou cu bilanțul vechi. Putea cere, în șase luni, anularea contractelor făcute „ca să păgubească întreprinderea”. Comisia de trei magistrați judeca pe memorii. Patronul ieșea fără cheie și, adesea, fără drept de a se apropia de poartă.

Banca particulară a dispărut ca instituție. Asigurarea a trecut la stat. Telefonul și radioul — la fel. Muncitorul a rămas la strung, sub alt director, cu altă lozincă pe perete. Proprietarul a plecat acasă, dacă mai avea casă.

Prăvălia

Comerțul mărunt n-a căzut tot în 11 iunie. A căzut în valuri: impozit, aprovizionare tăiată, eticheta de speculant, apoi naționalizarea restului. Băcanul, droghierul, croitorul cu trei calfe au aflat că profitul e furt de la clasă. Cine vindea pe sub mână intra la articol. Cine închidea prăvălia intra la sabotaj. Strada comercială a orașului vechi s-a golit de firmă particulară și s-a umplut de magazin de stat, cu coadă și cu cântar pecetluit.

Casa

Locuința a venit imediat după uzină. Estimările stau între 241.000 și 600.000 de imobile atinse; cifra de 400.000 circulă des. Legea locuințelor din 1950 a dat statului dreptul asupra suprafețelor „în plus”, asupra casei celui etichetat, asupra etajului dat în chirie. Proprietarul a fost înghesuit într-o cameră din propria clădire. Restul a primit chiriași trimiși de Sfat. Mobilierul „burghez” a fost inventariat. Uneori a plecat spre depozit.

Dușmanul de clasă la oraș nu era doar fabricantul. Era și cel cu două apartamente, cu o vilă în Dorobanți, cu un atelier pe Calea Moșilor. Dosarul de imobil a ținut loc, în oraș, de dosarul de chiabur.

Cine era „ei”

Propaganda a vorbit despre exploatatori, despre capitalul străin, despre cei care trăiau din munca altuia. În anchetă, categoria s-a lățit: industrialul, acționarul, negustorul, medicul cu cabinet, avocatul cu casă bună, uneori maistrul care avusese o parte. Unii au luat Canalul. Unii au luat domiciliu obligatoriu. Unii au semnat predarea și au rămas tehnicieni în fabrica lor, sub ochi. Evreii cu prăvălii și germanii cu ateliere au intrat în același val, pe lângă celelalte socoteli ale anilor ’40.

Sovromul, capitalul sovietic, n-a fost dușman. A fost partener de despăgubire. Legea a știut să despartă.

Perechea colectivizării

Colectivizarea a luat brazda. Naționalizarea a luat strungul, tejgheaua și cheia de la poartă. Amândouă au durat, în valuri, până la începutul anilor ’60, când statul a putut spune că proprietatea de producție e a lui. Amândouă au avut despăgubire pe hârtie și tăcere la plată. Amândouă au produs o clasă de oameni care nu mai aveau ce vinde decât forța de muncă, în uzina sau în CAP-ul care le luase uneltele.

După 1990, statul a încercat să dea înapoi case și să despăgubească fabrici care nu mai existau ca atare. Procesul a tăiat orașul în dosare, nu l-a întors la 10 iunie 1948. Strada naționalizată a rămas, în zid, proprietatea care a trecut o dată prin decret și nu s-a mai așezat niciodată întocmai pe numele de dinainte.

La sat, țăranul a pierdut dreptul de a zice „al meu” despre ogor. La oraș, proprietarul a pierdut dreptul de a zice același lucru despre poartă, despre tejghea, despre acțiune. Legea din 11 iunie a fost data de la care economia particulară a României urbane a încetat să fie legală în formele ei mari — și, în câțiva ani, și în cele mici.