Colectivizarea

A durat treisprezece ani, din martie 1949 până în aprilie 1962, și n-a fost o reformă agrară, ci un război împotriva satului: cote, impozite, eticheta de „chiabur”, bătăi în posturile de miliție, procese publice, deportări și împușcături în bătătura bisericii. La capăt, Gheorghiu-Dej a chemat unsprezece mii de țărani în costume naționale ca să asculte că socialismul a învins la sate.

În 1945, reforma agrară dăduse pământ. În 1949, același stat a venit să-l ia înapoi, de data aceasta nu de la moșier, ci de la cel care îl muncea.

Pregătirea. 1945–1948

Guvernul Petru Groza s-a instalat pe 6 martie 1945. Pe 23 martie a urmat Legea reformei agrare, care expropria fără despăgubire moșiile de peste 50 de hectare, pământul „colaboraționiștilor” și al absenților, și dădea loturi de până la cinci hectare săracilor și celor fără pământ. Lovitura a căzut pe marea proprietate; țăranul a primit o hârtie și o brazdă. Pe 19 aprilie, tractoarele și utilajele particulare au fost luate de stat.

Apoi a venit monopolul asupra circulației produselor agricole, cotele obligatorii și oficiile județene de rechiziție, inclusiv pentru datoria de război către Uniunea Sovietică. Cine nu preda era speculant; cine preda rămânea fără sămânță. În ianuarie 1947, la Piatra-Olt, sute de oameni au atacat comisia de colectare. În 1948, la Fumureni, în județul Vâlcea, țărani cu ciomege au ieșit împotriva luării porumbului. Semnalul fusese dat înaintea plenarei.

Plenara. 3–5 martie 1949

Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a votat „transformarea socialistă a agriculturii”, după modelul colhozului, pe două brațe: gospodăriile agricole colective, gospodăriile de stat și stațiunile de mașini și tractoare, de o parte; de cealaltă, „lupta de clasă la sate”, în care săracul era asmuțit asupra chiaburului, iar mijlocașul era silit să aleagă.

Decretul 83 din 2 martie 1949 a luat ce mai rămăsese din proprietățile de peste 50 de hectare. Aproape trei mii de familii de foști proprietari au fost ridicate și duse în lagăre de muncă, cu copii cu tot. Pe 24 iunie s-au inaugurat primele cinci „ferme agricole colective”. Gheorghiu-Dej avea să spună mai târziu: „Nu poți scăpa de moarte sau de colhoz.”

Cum se intra în colectivă

Întâi venea propaganda — caravane, broșuri, adunări, agitatori —, apoi listele, apoi noaptea. Activiștii aduceau cererea de înscriere. Cine semna „benevol” era lăudat; cine nu semna era chemat la Sfat, la Miliție, la raion. I se spunea că e chiabur chiar dacă avea opt hectare și doi cai. I se calculau cote pe care ogorul lui nu le putea da, rămânea dator, iar datoria devenea sabotaj, și sabotajul, articol de lege.

Legea din 1948 „pentru combaterea sabotajului în agricultură” a băgat în pușcărie oameni pentru grâu secerat după termen, pentru trifoi nestrâns, pentru gândacul de Colorado nestârpit și pentru pomi nevăruiți. Confiscarea casei chiaburului era lecție pentru sat: mobilele pe drum, familia pe platformă, ograda transformată în sediu de GAC sau de organizație de partid. Bătaia de la postul de miliție nu intra în comunicate, intra în oase. Semnătura de a doua zi era trecută ca „liber consimțită”.

Trei vremi

Între 1949 și 1953 au mers împreună forța și „convingerea”. Răscoalele au izbucnit mai ales în vara și toamna lui 1950, în nordul Moldovei și în Transilvania — la Roma, Vorniceni, Avrămeni, Grămești, Dersca, în sate din Dorohoi și Rădăuți, în Bihor și Arad —, iar răspunsul a fost Armata, Miliția, Securitatea și arestările în lanț. După reforma bănească din ianuarie 1952, ofensiva a reînceput, ca să fie tăiată spre sfârșitul anului, odată cu lupta din partid.

Între 1953 și 1956 a urmat o relache. Numărul de GAC a stat aproape pe loc, cotele s-au mai îndulcit, iar după Budapesta, în 1956, cotele obligatorii la cereale au fost desființate, rămânând carnea, lâna, vinul și țuica. Nu din milă, ci din frică de contagiere.

Din 1957 până în 1962 s-a reluat „marea cotitură”. În câteva ierni s-a înghițit ce nu se putuse în șapte ani. Între decembrie 1961 și martie 1962, după cifrele partidului, a intrat în colectivă peste o treime din familiile și din pământul care mai stăteau afară.

Chiaburul

Cuvântul a fost o armă, nu o statistică. Chiabur putea fi cel cu 20 de hectare și cel cu patru, dacă satul îl respecta sau dacă refuza să semneze. Propaganda îl desena gras, cu biciul pe spinarea săracului; în dosare, majoritatea condamnaților nu erau chiaburi. Printre țăranii judecați, mijlocașii și săracii sunt mai mulți decât „burghezia rurală”, iar șapte din zece n-aveau partid. Nu se judeca un program politic. Se judeca proprietatea.

Un raport al Ministerului de Interne din decembrie 1961, doar pentru anii 1951–1952, numără 34.738 de țărani arestați: 22.008 chiaburi, 7.226 mijlocași, 5.504 săraci. La plenara din decembrie 1961, Gheorghiu-Dej a vorbit, pentru 1949–1952, de 80.000 de țărani trimiși în judecată, dintre care 30.000 în procese publice. Cifra e a partidului și e mică. Procuratura, pentru 1950–1953, înregistrează 89.401 condamnați pentru nepredarea cotelor și încă 80.007 pentru „infracțiuni” care mergeau de la refuzul de a ieși la lucru până la nestropitul pomilor. Dennis Deletant estimează vreo 80.000 de țărani băgați în pușcării de-a lungul întregii campanii.

Deportarea. Bărăganul, 1951

În noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 au fost ridicate din Banat și din vest zeci de mii de oameni — sârbi, germani, români „nesiguri”, familii de frontieră — și aruncate în Bărăgan, în câmp gol, cu țărușul numărului de casă. Printre ei se aflau țărani care stăteau în calea colectivizării. Pentru tot intervalul 1949–1962, estimările privind deportații în Bărăgan, Dobrogea și alte zone urcă spre două sute de mii de persoane. Casele rămase în urmă au intrat în fondul colectivei. Periprava, Delta și coloniile de la Canal au fost capăt de drum pentru bărbații din satele care loviseră activiștii.

Vadu Roșca. 1–4 decembrie 1957

La Suraia, Răstoaca și Vadu Roșca, în fosta regiune Galați, azi Vrancea, țăranii n-au semnat. Au ars cererile și au alungat echipele. La Răstoaca, zeci de bărbați au atacat un convoi de activiști în care se afla și Nicolae Ceaușescu. La Vadu Roșca, refuzul a ținut patru zile. Pe 3 decembrie, primarul și omul raionului au fost ținuți de sat, apoi eliberați cu vorba că a doua zi se negociază. În noaptea aceea satul a fost încercuit și s-a declarat stare de asediu.

Pe 4 decembrie, în jurul orei nouă, după o altercație, Securitatea a deschis focul asupra oamenilor adunați la „Cazemată”. Au căzut nouă morți. Printre ei, Ion Arcan, de 14 ani, împușcat în timp ce trăgea clopotul. Zeci de răniți — 17 în unele dări de seamă, vreo 60 în altele —, arestări, optsprezece sau nouăsprezece condamnări de cinci până la zece ani. Bărbați din Răstoaca au plecat la Periprava.

Ceaușescu, șeful Direcției Superioare Politice a Armatei, a condus „pacificarea”. Organizației de partid din comună, care avea unsprezece membri, i-a spus că unsprezece țăruși ar fi pus satul la punct, și a desființat-o. Colectivizarea locală a fost amânată până prin 1960, apoi s-a făcut și acolo.

Același tipar s-a repetat la Nămoloasa, Mozăceni Deal, în zona Craiovei, în Argeș și în Olt. Ultimul episod sângeros des citat este cel de la Vâlcele, județul Olt, din 15 ianuarie 1961. În 1962 mai izbucneau încă Drăgoiești, în Suceava, și Mărcești, în Dâmbovița.

Viața în GAC

Pământul nu mai era al omului, ci „obștesc”. Boii, plugul și carul au fost inventariate. Ziua de muncă se măsura în norme, iar plata venea la urmă, dacă mai rămânea ceva după predarea către stat. Cine lua un spic era hoț din avutul poporului. Stațiunea de mașini și tractoare sosea când voia, sămânța era proastă, planul se scria la raion, iar țăranul care știa când se seamănă grâul pe ogorul lui era pus să asculte inginerul venit cu indicația.

Munții au fost lăsați, în parte, în afară, fiindcă pământul e prea frânt pentru colhoz. Restul țării, nu. Dobrogea a fost „terminată” devreme, cu aproape tot arabilul în sector socialist încă din 1958. Hunedoara a rămas printre ultimele. Suceava a fost declarată ultima regiune încheiată, în martie 1962.

27 aprilie 1962. Sărbătoarea

La sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale au fost aduși unsprezece mii de țărani din toate raioanele — numărul pe care propaganda îl atribuia morților de la 1907. Gheorghiu-Dej a anunțat că 96 la sută din arabil, 93,4 la sută din suprafața agricolă și 3.201.000 de familii stăteau în structuri colectiviste. S-au bătut medalii, s-au tipărit mărci poștale, și s-a spus că socialismul a învins „definitiv la orașe și sate”. Zonele de munte, fâșiile încă neatinse și gospodăriile care semnaseră de frică și așteptau să se poată dezice n-au intrat în discurs.

Ce a rămas

Satul a pierdut stăpânul de ogor, șirul de la tată la fiu și dreptul de a zice „al meu”. În locul lor au venit brigadierul, cântarul statului și frica de a fi iarăși chiabur. Oamenii au fugit la oraș, copiii nu s-au mai întors, iar în anii ’80, când magazinele s-au golit, ogorul colectiv n-a hrănit țara. Capacitatea de a moderniza satul pe calea asta s-a epuizat. Criza a găsit o agricultură fără stăpân adevărat.

În 1962 s-au dat și însemne, plachete și ordine pentru „încheierea colectivizării”, prinse pe pieptul unora care semnaseră cu mâna umflată de la Miliție și pe pieptul altora care trăseseră la Vadu Roșca. Pământul a revenit, în parte, după 1990, tăiat și judecat, nicicând întreg ca înainte de 1949. Colectivizarea nu s-a șters odată cu legea. S-a șters odată cu cei care mai țineau minte brazda pe numele lor.