Fuga din țară

Pașaportul era un privilegiu, nu un drept. Familia întreagă nu pleca aproape niciodată odată. Actele de studii, carnetul de muncă, certificatul de naștere rămâneau acasă, ca gaj. Cine avea voie să iasă la o nuntă, la un tratament, la un concurs sportiv sau la o rudă din Germania știa că trebuie să se întoarcă. Cine nu se mai întorcea devenea, în limbajul Securității, evazionist. Cine nu aștepta învoirea și trecea noaptea firul devenea frontierist.

CNSAS, pe urmele evidențelor fostei poliții politice, vorbește de aproape 97.000 de oameni care, între 1968 și 1989, au rămas afară. Dintre ei, în jur de 25.000 au trecut granița pe ascuns. Restul au folosit o viză scurtă și n-au mai luat avionul înapoi. Alte sute de mii au emigrat „legal”: evrei spre Israel, sași și șvabi cumpărați de Bonn, maghiari cu dosar, câte un intelectual cu relații. Legea și sârma țineau însă aceeași logică: țara nu se părăsește.

Până în 1968, trecerea clandestină putea fi judecată ca trădare, cu ani grei. După noul Cod penal a devenit infracțiune contra autorității: de la șase luni la trei ani, și pentru tentativă. Pe teren, pedeapsa nu stătea doar în articol. Stătea în glonț, în câine, în Dunăre și în dosarul deschis familiei.

Drumul

Cele două porți mari au fost Iugoslavia și Ungaria. Spre Sofia se putea, dar mai rar. Spre Uniunea Sovietică, aproape deloc. Spre mare, cu o barcă, doar dacă norocul ținea loc de hartă.

Spre Iugoslavia se mergea prin Banat și prin Mehedinți: Nera, Dunărea, fâșia arată, sârma cu trasoare, turnul, pichetul, câinele dresat pe urmă de om. Terenul din fața gardului era lucrat anume, ca talpa să se vadă. Grănicerului i se spunea că fugarul e trădător și că poate ucide. În 1988–1989, ziarele din Vest au numit granița româno-iugoslavă cea mai sângeroasă din Europa. Câteva sute de oameni au fost coborâți de gloanțe; alții s-au înecat; alții au fost înjunghiați sau bătuți până n-au mai trecut.

Spre Ungaria se fugea prin Crișuri și prin Satu Mare, tot noaptea, tot pe burtă, tot cu o călăuză plătită sau cu un văr care cunoștea brazda. În 1988, presa ungară vorbea de mii de români intrați ilegal. O parte erau primiți ca refugiați. O parte erau dați înapoi.

Alții au încercat altfel: ascunși în TIR, în vagon de marfă, sub un camion de varză, cu acte false, cu o viză de turist iugoslav de unde să sară mai departe. Sportivul, marinarul, camionagiul, muzicantul trimis la un festival — fiecare slujbă care atingea granița era și o ispită. Familia nu trebuia să știe. Cine știa și nu denunța devenea complice.

În Iugoslavia, drumul nu se oprea. Poliția de acolo aresta, băga 15 zile la Negotin sau la Padinska Skela, apoi fie lăsa omul să ceară azil, fie îl urca în duba spre România. Unii au fost întorși de trei ori. De fiecare dată, acasă îi aștepta articolul 245 și o notă la cadru.

Cine trecea și de Iugoslavia ajungea, dacă avea noroc, în lagărul de la Latina, în Italia, sau în Austria, și de acolo spre Germania, Suedia, America, Canada. Lunile de baracă, de interviu, de așteptare făceau parte din preț.

Cei prinși

Prinderea începea adesea înainte de fir: un vecin, un fluturaș de salariu părăsit, o dispariție de la schimb. Inspectoratele primeau adrese „strict secret” cu semnalmentul omului care „ar intenționa să treacă fraudulos”. La pichet, urma bătaia, apoi arestul de Miliție sau de Securitate, apoi instanța. Șase luni, un an, trei. În anii grei, și mai mult, dacă se lipea „uneltire” sau „tâlhărie” de drumul prin noapte.

Cine era întors din Iugoslavia intra în aceeași rânduială, plus rușinea publică: adunare la uzină, caracterizare tăiată, slujba pierdută. Cine era rănit la sârmă intra în spital sub pază. Cine cădea pe fâșie intra în groapă, uneori fără nume spus familiei la timp.

Grănicerii care trăgeau erau lăudați. Câinii care sfâșiau erau dresați mai departe. Trasorul care se aprindea pe sârmă era dovadă că sistemul funcționează.

Cei care au ajuns

Afara nu era basmul din emisiunea Europei Libere. Era un lagăr de tranzit, o limbă necunoscută, o slujbă de jos, o scrisoare pe care n-o poți trimite acasă fără să-ți expui pe cineva. Unii au cerut azil și l-au primit. Dintre cei intrați în evidențele de „trecere frauduloasă”, câteva mii și-au reglementat mai târziu șederea. Alții au renunțat la cetățenie. Câțiva s-au întors, zdrobiți de dor sau de eșec.

Germania a atras cei mai mulți, apoi Austria, Suedia, Statele Unite, Canada, Israel. Pe criteriul originii, în statisticile de după 1968, românii sunt cei mai numeroși, urmați de germani și de maghiari — popoare care aveau, măcar în parte, o ușă „oficială” pe care statul o vindea. Muncitorul cu școală scurtă, șoferul, lăcătușul, strungarul umplu dosarele de frontieră mai dens decât profesorul. Foamea și umilința nu țineau de diplomă.

Cine ajungea scria rar. Telefonul era scump și putea fi ascultat la capătul din țară. Pachetul cu cafea și cu blugi, când trecea, era doveadă că celălalt trăiește. Întâlnirea cu părinții s-a amânat, pentru mulți, până după 1989. Pentru unii, până la capătul mormântului.

Familiile rămase

Fuga unui om se lipea de tot neamul. Soția era chemată la Securitate. Fratele își pierdea slujba sau facultatea. Copilul lua o caracterizare care închidea liceul bun. Casa putea fi vizitată noaptea. Corespondența intra la unitatea care citea plicurile. În anii ’50, rudele de frontieră au fost ridicate cu miile și aruncate în Bărăgan, tocmai pentru că locuiau prea aproape de fir și pentru că cineva din neam „fugise afară”.

După 1968, deportarea în masă nu s-a mai repetat la fel. A rămas dosarul, interdicția de pașaport, ochiul de pe scară. În ședința de partid se spunea că familia „nu a fost vigilentă”. În cererea de viză a mamei stătea, nelipsit, numele fiului rămas la Augsburg sau la Detroit.

Cine plecase legal și nu se mai întorsese își lăsa acasă, ca ostatici, pe cei pentru care nu primise viza. Acesta era calculul statului: să nu iasă cuibul întreg.

Țara ca țarc

Pe zeci de kilometri, la Ungaria, la Iugoslavia, la Bulgaria și la granița sovietică, decretele din anii târzii au întărit fâșiile de control. Trebuia să-ți justifici prezența în propria țară dacă te apropiai de sârmă. Un pescar, un cioban, un om cu rude în satul de lângă pichet intra în notă.

În 1989, încercările s-au înmulțit până la disperare. Unele izvoare vorbesc de zeci de mii de tentative numai în ultimul an. Regimul a căzut înainte ca toți cei prinși atunci să-și termine anii. Articolul a fost scos din lege în ianuarie 1990. Groapa de la fâșie n-a primit decret.

Ce rămâne

Transfugul nu e doar elita care a cerut azil la Paris. E și băiatul de la Orșova care a trecut Nera desculț, și tipograful din Cluj dat în urmărire pe două granițe, și femeia care a rămas cu copiii și cu întrebarea milițianului. E și sașul cumpărat cu valută, și evreul cu bilet spre Haifa, și cel înecat pe care familia l-a îngropat fără să știe pe ce mal.

Țara și-a zidit marginile ca să nu piardă forță de muncă și ca să nu se vadă, dincolo, că se poate trăi altfel. Oamenii au trecut totuși — prin viză, prin Dunăre, prin porumb. Unii au ajuns. Unii s-au întors în lanțuri. Unii n-au mai ajuns nicăieri, decât în statistica pe care grănicerul o raporta ca pe o normă îndeplinită.