Securitatea

S-a născut la 30 august 1948, prin decret, ca Direcție Generală a Securității Poporului. Numele s-a schimbat de mai multe ori; meseria, nu. Până în 1989 a funcționat ca Departament al Securității Statului, în Ministerul de Interne. Slujba declarată era apărarea orânduirii. Slujba reală era să știe cine ce gândește, cu cine vorbește și ce scrie acasă despre lipsa cărnii.

La capătul regimului, în septembrie 1988, aparatul număra 14.629 de angajați, dintre care peste șase mii la centrul din București, iar restul în județe, în trupe și la tehnică. Nu uniformele țineau însă țara în frică, ci rețeaua: oameni fără grade, cu nume conspirativ și cu o notă scrisă după o cafea. CNSAS estimează cel puțin 650.000 de colaboratori recrutați între 1948 și 1989. În 1989, evidența activă cuprindea în jur de 136.000 de „surse”, iar în registrele vechi — părăsite din pricina morții, a intrării în partid sau a rubricii „fără posibilități” — mai stăteau sute de mii. Numai în anii ’80 s-au făcut peste 200.000 de recrutări noi; în 1989, peste 25.000 într-un singur an.

Într-un sat, într-o fabrică, într-o redacție sau pe o scară de bloc, cineva scria. Uneori de frică, uneori pentru un pașaport, uneori pentru că i se spusese că altfel îi pățește copilul la facultate.

Cum era clădită mașina

Direcțiile purtau numere și fiecare își avea vânatul. Direcția I se ocupa de informațiile interne: disidența, „huliganii”, zvonul, bancul. A doua privea economia — furtul din fabrică, sabotorul, cel care spunea că planul e o minciună. A treia făcea contraspionaj, a patra ținea armata sub ochi, a cincea păzea trupul lui Ceaușescu, a șasea ancheta. Alături lucrau unități care nu dădeau socoteală în public: „T” punea microfoane în tencuială, în telefon și în plafonieră; „F” ținea filajul, oamenii de pe ambele trotuare și Daciile fără numere care să se țină minte; „S” deschidea scrisorile, le citea, le copia și le lipea la loc — sau nu le mai lipea și le lăsa la dosar.

Întâlnirea cu informatorul nu se făcea la sediu, ci în casa conspirativă: la o mătușă, într-un birou gol, într-un apartament ținut pe altă adresă. Nota se scria de mână, apoi se dactilografia. Sursa primea un nume de război — „Mihai”, „Olga”, „Traian” — în vreme ce, în viața de toate zilele, era vecinul de palier.

Cum se recruta

Instrucțiunile recunoșteau trei pârghii. Prima era convingerea patriotică, rară, dar nu inexistentă. A doua era interesul: o slujbă, un transfer, un apartament, o învoire la graniță. A treia era compromisul — un furt, o amantă, o rudă la pușcărie, o scrisoare veche scoasă la iveală. Au fost luați și minori: numai în anii ’70 statisticile de recrutare înscriu peste opt sute de elevi, iar studenții se numără cu miile. Hotelul, restaurantul, cabina telefonică, catedra, altarul și salonul de spital puteau avea, fiecare, „sursă”.

Cine refuza intra totuși în notă, cu mențiunea că a evitat sau că nu prezintă garanții. Foarte puțini au spus nu din prima. CNSAS a numărat în jur de 23.000 de refuzuri consemnate pe toată durata instituției. Alții au semnat și apoi s-au făcut că uită; au fost clasați „fără posibilități”, o rubrică care acoperea, în estimări, o sută de mii de cazuri și masca adesea eșecul ofițerului.

Dosarul

Nu toată lumea avea dosar de urmărire, dar destui aveau fișă, iar destui stăteau prinși într-un „dosar de obiectiv”: fabrica, facultatea, parohia, redacția. Cine intra în urmărire informativă primea un număr și o viață așezată pe hârtie — rude, amante, datorii, ce spusese la coadă, ce râsese la televizor, cine îi călcase pragul. Filajul confirma, tehnica confirma, scrisoarea confirma, iar informatorul punea carnea pe os.

În anii ’80 s-au deschis în jur de 250.000 de dosare de urmărire într-un singur deceniu. Titularii erau, în majoritate, bărbați; printre ei, zeci de mii cu studii și mulți pensionari, oameni care nu mai erau un pericol decât prin memorie. După 1968, o clipă, rețeaua s-a subțiat sub lozinca „legalității socialiste”. Apoi Ceaușescu s-a întors din Asia de Est cu altă foame de control, iar cifrele au urcat la loc.

Filajul

În spatele tău, pe stradă, mergeau trei oameni care nu se cunoșteau între ei, dar te cunoșteau pe tine: unul pe trotuarul tău, unul pe celălalt, unul la volan. La intersecție se schimbau. Dacă intram în magazin, unul cumpăra săpun; dacă luam tramvaiul, altul urca o stație mai jos. Există filajul de studiu, pornit doar când treceai prin raza lor, filajul clasic, ținut zile întregi, și filajul zonal, din anii ’70, cu microfon și ochi așezați pe un restaurant, un hotel sau o piață, astfel încât nu mai alergau după tine, ci te așteptau unde aveai să ajungi.

Lângă ambasade stătea punctul fix. Lângă casa disidentului, Dacia din colț. Pe litoral, înainte de sezon, rețeaua se înnoia cu cameriste, ospătari, salvamari și, uneori, cu turiști.

Tehnica

Microfonul stătea în perete, în telefonul fix, în abajur. În anii târzii s-a adus, pe căi ocolite din Occident, aparatură care nu se găsea în magazinele țării. La redare ședeau femei și bărbați cu căști, transcriind ce spusesei în bucătărie despre lipsă și despre „ăla”. Banala ceartă de familie intra în dosar de îndată ce atingea „elemente de nemulțumire”. Telefonul se putea deschide. Vizita de noapte a electricianului nu era întotdeauna a electricianului.

Cenzura. Scrisoarea, cartea, ecranul

Unitatea „S” ținea controlul secret al corespondenței. Plicul se aburea sau se tăia, se citea, se copia și se punea la loc cu alt lipici, uneori vizibil pentru ochiul învățat. O scrisoare către Paris despre cozi putea opri pașaportul; un colet cu cafea putea deschide un dosar.

Cartea trecea prin Direcția Presei și Tipăriturilor, apoi prin Consiliul Culturii. Cenzorul nu purta neapărat uniformă de Securitate, dar lucra în aceeași logică: ce nu se poate spune, fraza care trece doar dacă e destul de oblică, capitolul tăiat, volumul care iese cu pagini lipsă. Autorul afla adesea acasă, de la un vecin, că i s-a „recomandat” să taie.

Televiziunea ținea două ore seara, apoi programul lui Ceaușescu. Radioul Europei Libere era înfundat, bruiat și interzis, și totuși ascultat. Cine copia o emisiune pe bandă intra în altă rubrică. Universitatea, teatrul și muzeul aveau ofițer de problemă; „arta-cultură” era dosar de obiectiv, nu o vorbă de spirit. Chiar și scrisoarea de la litoral către mamă, în 1977, ajungea sub ochii Securității Constanța, care citea ce scriau turiștii despre mâncare și despre străini. Concediul nu ieșea de pe hartă.

Viața cadrelor. De cealaltă parte a ghișeului

Ofițerul de Securitate nu stătea la coadă ca lumea, sau nu întotdeauna. Avea leafă peste media ministerelor, magazin și bufet cu circuit închis — cafea, Kent, cașcaval, carne în zilele în care afară nu se găsea —, odihnă la casele de vacanță ale ministerului, apartament printr-o „repartiție” mai scurtă, Dacie sau Aro de serviciu și benzină fără kuponul disperării. Copiii erau îndreptați spre licee și facultăți „bune”; pașaportul de serviciu se semna când restul țării visa o ieșire până la Sofia.

Nu toți au trăit în belșug. Mulți erau funcționari de județ, cu dosar propriu, cu teamă de șef și cu normă de informatori de recrutat. Cine nu aducea „rezultate” rămânea pe loc; cine aducea prea multe urca. Logica era a fabricii: planul. Planul era numărul de note, de dosare deschise, de „preveniri”.

Trupele de Securitate, alte mii de oameni, nu scriau note: păzeau obiective, înconjurau un sat la colectivizare, închideau o stradă. USLA, garda și Direcția a V-a trăiau aproape de trupul cuplului, într-un aer diferit și într-o frică diferită, căci aproapele dictatorului era și el urmărit. Viața de acasă a ofițerului putea sta, și ea, sub ochi. Soția vorbea, copilul auzea, și se știa că ușa instituției se poate închide și dinăuntru. Pensionarea nu ștergea tot: arhiva rămânea.

Viața celorlalți

Pentru restul țării, ziua însemna coada, carnetul de muncă, buletinul, fluturașul de salariu, cererea de pașaport ținută luni sau ani, caracterizarea de la cadru și ședința de partid în care se citea ce n-ai făcut. Vecinul întreba prea exact. Portarul vedea cine urcă. Secretara ținea minte cine a cerut hârtie cu antet. Preotul, după slujbă, scria o notă — sau refuza și își găsea parohia mutată.

La școală, copilul era întrebat ce s-a vorbit acasă despre tovarăș. Profesorul trebuia să dea seamă, elevul trebuia să asculte. Pentru disidenți — Doina Cornea, Paul Goma, Gheorghe Ursu, Stelian Tănase, Corneliu Coposu după 1964, evanghelicii, greco-catolicii care n-au semnat, martorii lui Iehova — filajul nu era teorie, ci omul din spate, în fiecare dimineață.

Pentru milioane, Securitatea nu era dosarul, ci presupunerea. Ajungea. Autocenzura costa mai puțin decât microfonul.

Cenzura ca obicei, nu ca odaie

Nu doar cartea era cenzurată, ci limba însăși. Nu se zicea „foamete”, se zicea „dificultăți vremelnice”; nu se zicea „fugă”, se zicea „rămânere ilegală în străinătate”; nu se zicea că milițianul a bătut, se zicea că „s-au luat măsuri”. Satul afla de la București ce a dat la hectar; Bucureștiul afla de la sat, prin notă, că oamenii înjură.

Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle erau acoperite de bruiaj, dar caseta cu muzică occidentală trecea totuși vama în căptușeala geamantanului, iar pe plajă, sub pălărie, cineva asculta știrile cu sonorul în palmă.

22 decembrie 1989

Clădirile s-au golit în grabă. Dosare au ars, dosare au plecat în saci, dosare au rămas — kilometri de raft, ajunși mai târziu la CNSAS. În stradă, oamenii au strigat un singur cuvânt care ținea loc de tot aparatul: Securitatea.

Unele cadre au trecut în noile servicii, altele în afaceri. Rețeaua n-a avut decret de desființare pentru fiecare nume conspirativ. O parte din frică a rămas în reflexul de a privi cine e de față când vorbești.

Ce era, până la urmă

Securitatea n-a fost doar temniță. Temnița e un zid. Securitatea era bănuiala că zidul stă și în bucătărie, și în scrisoarea către soră, și în banca din fața ta la ședință. Ofițerul avea Kent și casă; țăranul avea cotă; muncitorul avea plan; scriitorul avea cenzor; preotul avea „problema cultelor”; copilul avea caracterizare. Între ei circula nota, scrisă mărunt, cu dată și cu mențiunea că „sursa merită a fi menținută”.