Revolta de la Brașov, 15 noiembrie 1987

Era duminică și zi de alegeri. În restul țării, oamenii erau scoși să voteze lista unică. La Întreprinderea de Autocamioane Brașov, numită de toți Steagul Roșu, schimbul trei nu mai intra la matrițe. Pe fluturașul de salariu, la rubrica rețineri, scria „social”. Jumătate din bani, uneori nimic. Nimeni din conducere nu a coborât să explice. Austeritatea cu care Ceaușescu plătea datoria externă ajunsese în buzunarul omului de la strung.

A fost cea mai mare ieșire în stradă a anilor ’80, înainte de Timișoara. A ținut o zi. A fost tratată, pe hârtie, ca huliganism. În fapt, a fost o revoltă împotriva regimului, și regimul a știut.

Sâmbătă, 14 noiembrie. Secția 440

La Matrițe, lichidarea de salariu a căzut ca o palmă. Oamenii au numărat banii, au văzut zero sau jumătate și au oprit utilajele. Spre noapte, în curtea uzinei stăteau zeci, apoi aproape o sută. La Miliție s-a consemnat, a doua zi, că la ora două dimineața nu lucrau 93 de oameni. Prim-secretarul județean Petre Preoteasa nota că la Steagul Roșu fuseseră, sâmbătă seara, douăzeci de inși și doi ofițeri în civil.

Nu era un comitet, nu era un program. Era foamea și umilința, strânse de luni de zile de cozi, de frig în case, de programul de două ore la televizor și de lozinca că țara merge înainte.

Duminică dimineața. Masa se leagă

Schimbul unu a găsit poarta și pe cei care nu lucraseră noaptea. S-au unit. Spre ora opt, directorul Purcăroiu a încercat să-i „lămurească” pe cei aproape trei sute adunați. A fost huiduit. Oamenii au cerut salariul întreg. Li s-a răspuns cu dispreț și cu amenințări. Furia a spart geamurile administrației.

În jurul orei zece, în fața Palatului Administrativ al uzinei se striga „Hoții!”. Câteva mii ceruseră socoteală în curte; pe poartă, spre ora unsprezece, au ieșit trei–patru sute, hotărâți să meargă la județeana de partid. Li s-au alăturat oameni de pe trotuar, femei, tineri. Coloana a urcat spre centrul orașului pe traseul care, mai târziu, avea să se numească bulevardul 15 Noiembrie.

Spre Comitetul Județean

A fost o duminică de vot, deci străzile aveau dispozitiv, dar nu pentru o coloană de muncitori. Lozincile au trecut de salariu: jos Ceaușescu, jos dictatura, vrem mâncare, vrem căldură. La sediul de partid s-au spart geamuri, s-au rupt portrete, s-au aruncat dosare pe fereastră. Gheorghe Duduc a dat jos tabloul lui Ceaușescu; a fost primul ridicat.

Mulțimea a ajuns și spre Consiliul Popular. Focul portretului s-a văzut. Nu a fost o revoluție cu baricadă. A fost o zi în care clasa pe care partidul o numea „conducătoare” a spus, în stradă, că nu mai crede.

Forțele de ordine au întârziat. Spre seară au venit Miliția, Securitatea, armata, mașini blindate, câini, gaze lacrimogene. Oamenii s-au risipit. În jur de trei sute au fost reținuți în noaptea aceea și în zilele următoare. Documentele sigure vorbesc de 252 de arestări; anchetați, peste 180–193. Nu s-a consemnat un mort pe caldarâm. Calvarul a început după ce strada s-a golit.

Anchetă. Brașov, apoi București

Au fost băgați în arestul Miliției, apoi unii au fost urcați și duși în Capitală. Bătaia a ținut loc de interogatoriu. Martorii vorbesc de colonelul Alexandru Ionaș și de anchetatori care veneau pe rând, noaptea, și loveau până ieșea numele următorului. Zece zile, până pe la 25 noiembrie, oamenii au fost înjosiți ca să iasă din dosar o faptă de drept comun, nu una politică.

În ședințe de partid s-a cerut, pentru „vinovați”, pedeapsa cu moartea, ca exemplu. Directorilor de întreprinderi li s-a cerut să semneze de acord. Vestea a ajuns în căminele studențești.

Europa Liberă a dat știrea marți, 17 noiembrie, seara. Emil Hurezeanu a spus lumii că la Brașov s-a scos tabloul și s-a ieșit în stradă. De-atunci, regimul s-a temut de contagiere mai mult decât de geamurile sparte.

22 noiembrie. „Muncitorii arestați nu trebuie să moară”

Cătălin Bia, student în anul patru la Silvicultură, a scris pe un afiș de un metru, în camera de cămin, vorbele acelea. La prânz s-a așezat pe treptele cantinei din complexul Memorandului. Lucian Silaghi și Horea Șerban i s-au alăturat. Au ținut douăzeci de minute. Cineva a anunțat Miliția. Au fost ridicați, duși în garajul Rectoratului, apoi la Miliție. În curte s-au adunat zeci de colegi; au fost nevoie de mai multe echipaje ca să-i risipească.

A doua zi, fără Consiliu profesoral adevărat, cei trei au fost exmatriculați. Li s-a spus să meargă la pădure, la țapină, să vadă ce e munca. Bia a fost trimis la Cluj, zidar necalificat. Silaghi și Șerban, cu domiciliu silit, la Oradea. Securitatea le-a deschis dosare de urmărire. Pe Bia l-a numit, în hârtii, „Bazil”. Au fost reprimiți în facultate abia în septembrie 1989.

La Cluj, Doina Cornea și fiul ei, Leontin Iuhas, au scris și au răspândit manifeste de solidaritate. Au fost arestați.

Procesul. 3 decembrie 1987

Ca să nu scrie nicăieri cuvântul revoltă, încadrarea a fost ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice. Rechizitoriul a trimis în judecată 61 de oameni — în unele acte 62. Procesul s-a ținut în clubul uzinei, cu ușile închise, după ce sala a fost controlată și s-au pus microfoane. A durat o oră și jumătate. Sentințele erau gata.

Între șase luni și trei ani, fără temniță efectivă: muncă corecțională la locul de muncă, departe de Brașov. În total, 91 de ani și jumătate de pedeapsă însumată. Douăzeci și șase au primit executare prin muncă; ceilalți, cu suspendare, au fost totuși urcați în tren și trimiși la Toplița, Pașcani, Huși, Piatra Neamț, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Câmpulung, Craiova, Botoșani, Vaslui, Focșani, Moreni, Suceava, Bacău, Galați, Zalău, Brăila, Rădăuți, Medgidia, Tulcea, Dorohoi, Târgoviște. Domiciliul obligatoriu, măsură pe care legea o tot ștersese pe hârtie, s-a întors asupra lor ca în anii ’50. Familiile au rămas sub ochi. Copiii au fost, și ei, un gaj.

Pe 1 decembrie, în uzină, Constantin Dăscălescu a ținut adunarea generală a oamenilor muncii, transmisă spre București. S-a vorbit de huligani, de desființarea centralei, de ordine. Muncitorii care nu fuseseră ridicați au tăcut. Planul de camioane trebuia să iasă mai departe.

Cine a ținut represiunea

Securitatea a coordonat. În capul ierarhiei stătea Iulian Vlad. La fața locului au lucrat sute de ofițeri de Securitate și de Miliție — listele de mai târziu vorbesc de peste patru sute de cadre, dintre care o sută de anchetatori — și zeci de procurori. Tudor Postelnicu, ministru de Interne, a venit la Brașov în ajunul procesului. După 1990, o parte dintre anchetatori s-au regăsit în servicii, în armată, în Interne. Colonelul Ionaș a ajuns, în anii libertății, nume de catedră și de consiliu. Dosarele penale deschise târziu pentru infracțiuni contra umanității s-au lungit și, pe firul magistraților, s-au și închis fără condamnări care să se vadă.

Ce a însemnat ziua

Nu a căzut regimul. A căzut însă minciuna că clasa muncitoare e cu partidul. Steagul Roșu era vitrina industriei grele, nu un atelier de disidenți. Dacă de acolo iese coloana, poate ieși de oriunde. De aceea pedepsele au fost, pe Cod, „ușoare”: să nu se scrie politic. De aceea oamenii au fost risipiți în țară: să nu se mai adune. De aceea s-a cerut, în ședințe, moartea: ca restul să audă.

În decembrie 1989, Brașovul a ieșit din nou. Atunci s-a știut drumul. Până atunci, 15 noiembrie a rămas o duminică în care salariul tăiat s-a făcut strigăt, strigătul s-a făcut portret ars, iar statul a răspuns cu bătaia de noapte și cu biletul de tren spre un oraș unde nu te cunoaște nimeni.

Astăzi, traseul coloanei e bulevard. Din fața fostei secții 440 pleacă, în fiecare an, un cros. Nu șterge arestul, nici domiciliul silit. Ține minte că, într-o țară în care se vota fără alegere, niște oameni de la matrițe au refuzat să intre în schimb.